Dragă Cristi,

a trecut ceva vreme de la ultima noastră întâlnire. Mulţi au trecut prin patul meu, prin inima mea, prin mintea mea… Dar nimeni nu a lăsat o cicatrice atât de adâncă, o rană atât de vlăguitoare ca tine.

Îmi amintesc până în zi de azi faţa ta duioasă, confuză, atât de inocentă, în dorinţa sa de pervertire. Te-am adorat ca pe un frate, ca pe o completare a mea, nu doar ca pe un iubit. Ai fost atât Morgana pentru al meu Arthur, cât şi Lucifer pentru al meu Mihail. O dragoste atât de bolnăvicioasă şi totuşi atât de dulce că mi-a inundat toate simţirile, mi-a blocat mintea cândva clară şi raţională.

Timpul nostru împreună, am încredere, va fi cântat atât în imnurile îngerilor, cât şi scandat de toţi dracii netrebnici ai iadului. O bunătate egoistă, o dorinţă malefică, astaai fost tu pentru mine.

Iar acum, când votca mi se prelinge pe gât ca apa primordială, iar muzica curge din căşti că o zeamă purpurie pot doar să mă înec cu lacrimile despărţirii şi ale distanţei, până când vom fi din nou împreună, fii abandonaţi ai soartei, copii neobrăzaţi ce se joacă nestăpâniţi în Grădina Edenului.

Doar când închid ochii îmi poate zbura sufletul spre locuri necunoscute, spre pădurile aztecilor, unde ne întrupăm amândoi ca avatare ale zeilor Xochipilli şi Xochiquetzal. Puternici şi frumoşi. Nemuritori şi artişti. Gustând din mierea sfânta şi jertfindu-ne pe altarul patimii, ucişi de gura jaguarului, reprezentant al acestei lumi de muritori palizi. Dumnezeu însuşi ne-a îndemnat să fim aşa, odată ce palma mea a atins-o atât de timid pe a ta.

În final, pot doar să-ţi mai transmit dorul şi toată iubirea de care e capabil trupul meu muribund. Şi dorinţa de revedere, pentru a bea iarăşi din fântâna purităţii sufletului tău.

Al tău veşnic, Andrei.

Articol scris de Andrei-Viorel Dobra – artist, gamer, bisexual, smartass, duminica leneș, cafegiu, ochelarist, rebel fara cauză, book-lover.