Baronul Löwendal și Țăranul român

Mirarea din Casa Albastră: Baronul Löwendal și Țăranul român

Întâlnirile mele cu țăranii, Muzeul Național Brukenthal, Casa Albastră, 16.06-31.07 2015

 

E necesar să mărturisesc: nu mai intrasem în Muzeul Brukenthal de vreo 2 ani buni. Cu excepția galeriei de artă românească, pe care aș revedea-o oricând cu bucurie, n-am reușit să ajung să văd nicio expoziție din cele pe care le-am ochit. Anul trecut am ratat Dali, anul acesta m-am codit să intru la Dürer, calculând că timp mai e berechet până la sfârșitul lui august. În schimb, iată cum am chicotit două ceasuri în sala multimedia a Casei Albastre: urmașii unui personaj aristocrat de origine daneză, foarte activ din punct de vedere artistic în Moldova secolului al XX-lea, i-au grupat lucrările de portretistică ce compun un tezaur vizual etnografic.

Intriga contrarierii mele e logică: citesc panoul de prezentare, unde curatorii expoziției vorbesc despre cum s-a format George Löwendal în Rusia avangardei artistice; apoi, despre cum a creat decoruri de referință ca scenograf al Teatrului Național din Cernăuți, unde a și înființat primul teatru profesionist de marionete, și despre faptul că a fost pictor-decorator al Bucureștiului de atunci. O asemenea pregătire și însumare de aptitudini și domenii de activitate, și totuși stau în fața a mai mult de 60 de lucrări cu și despre țărani. 100 de puncte pentru contrast, mi-am zis.

De data asta, deși mă pregătisem pentru ceva cu iz național și multe notițe, am descoperit folclor și liniște. Domnii de la intrare îl dezbăteau pe Adrian Ghenie (de necrezut, dar fără vreo referință la Bacon): i-am întrerupt ca să împrumut un scaun. În lumina lăptoasă de neon, picturile baronului evocă oameni vii ca pe niște fărâme de istorie, demne de amintit doar prin grația de a fi existat chiar atunci și în acel fel anume. Cojoace, mustăți, toiege, câteva basmale, riduri și mâini muncite: toate, instantanee ale unui moment pe care baronul George Löwendal a avut intuiția de a-l surprinde cu un realism viguros.

Ceea ce e, poate, cel mai emoționant în întreaga expoziție constă în alăturarea însemnărilor baronului și a tablourilor sale: caracterul intim al notelor făcute pe marginea lucrărilor dă un altfel de contur chipurilor cerșetorului, fostului primar, groparului sau învățătoarei. Acum imaginați-vi-le în termeni de grafică și pictură detaliată, neîndulcită: tăranul-cocoș, nemenajat în reprezentare de mărimea nasului său și de disproporția craniană; Iosif Malea sau Ultimul bătrân cu plete din Ghelari, cu ochi ficși, roșiatici, ipostaziat ca o bucată de piatră vie care-a uitat de sine și care a fost uitată de toți; Globetrotter-ul cu fruntea lată și sprâncenele unite-ntr-o cută lungă, ca o rană a gândului. Dublate de textele mai mult sau mai puțin justificative ale autorului, portretele dobândesc volum dincolo de titlul plat al expoziției. Prin ele, aflăm despre o stare de fapt și despre repercursiunile ei: pictorul, scenograful, actorul și aristocratul s-au oprit o clipă în fața simplității monumentale a locuitorilor Sucevei, Vatrei-Dornei, Bucovinei sau Munteniei, și s-au mirat. Această mirare, se confesează baronul, a venit împreună cu teama dispariției unui asemenea exotism într-o lume deja puternic industrializată-iar de aici, restul e istorie, grăitoare ca o doină tradusă în imagini.

Un spațiu pentru care civilizația modernă era doar un zvon: pentru farmecul lui, un pribeag s-a oprit, vreme de 3 decenii, să-i imortalizeze ipostazele vegetale și umane, sensibil la frumusețea autohtonă și auster în executare. Valoarea documentară, antropologică, a colecției de portrete de țărani, apare la conjunctura dintre redarea obiectivă a subiectelor pictate și dorința vizibilă de a încapsula existențe și stări.

Löwendal vorbește de un simț al datoriei sale de martor ocular la realitatea țăranilor cu care trăise și se împrietenise. În ciuda aparentului paradox al faptului că un străin a remarcat și a valorizat o excepție care nu avea să mai dureze nealterată de modernitate, după primul tur al tablourilor pare cel mai firesc lucru din lume. Ochii lui, câștigați de realitatea mițoasă și îndelung răbdătoare a țăranilor, au înregistrat, pentru noi toți, particularul unei situații date, împlinind astfel una dintre funcțiile cele mai importante ale artelor vizuale-aceea de unealtă împotriva uitării.

Ce anume frapează ochiul privitorului? Îmbinarea firească dintre tușele expresioniste și reținerea modestă, aproape impersonală, a observatorului conștient de fragilitatea clipei și a actului său.

Iosif Malea (Ultimul țăran cu plete din Ghelari), 1945 Sursa: www.lowendal.ro
Iosif Malea (Ultimul țăran cu plete din Ghelari), 1945
Sursa: www.lowendal.ro

 

Câtă vreme am tăcut dinaintea tablourilor, prin expoziție s-au mai rătăcit un cuplu de turiști români, o doamnă jovială și curioasă, un bărbat singur cu o servietă masivă. Durata vizitei lor nu a depășit zece minute: m-am ridicat cu intenția de a-i deranja din nou pe domnii intelectuali, dar supraveghetorul îmi anticipase întrebarea. Mi-a oferit caietul de impresii al expoziției, în care mă ruga să las câteva rânduri pentru organizatori. Înainte de a scrie, am citit notele vizitatorilor de dinaintea mea: o altă expoziție, de altă natură, în cadrul celei de pictură. Conform sau elogios, ilizibil sau caligrafic, oaspeții Casei Albastre aveau în comun uimirea. Am zâmbit: se produsese în lanț, pornind de la surprinderea baronului în fața opincilor până la grupul de liceeni cărora nu le venea să creadă că cineva abordase astfel subiectul, altfel prăfuit în ochii lor.

Imortalizați în ce aveau ei esențial, țăranii lui Löwendal mărturisesc despre timp și despre nuanțele lui românești. Am reținut mai multe perechi de ochi care privesc într-o parte, în afara tabloului: semnul feminității, prezent în mai toate potretele femeilor din colecție, afară de cele ale bătrânelor care sunt redate torcând sau sfidând cu numărul ridurilor lor albăstrii, cu buzele și baticurile strânse. Am aprobat în gând preferința pictorului pentru figurile bărbătești, dure și finisate doar în detaliile lor elocvente. Toate par să fie dovezile unei comunități caracterizate de muncă, obișnuite să se adapteze reliefului local și să-l modeleze pentru rodurile lui-toate, fețele aceluiași spirit nenumit, perfect anonim, din munte sau de pe colină.

De departe, mâinile concurează expresivitatea privirilor redate: ele, cele mai sincere, apar uscate și lungi, cu noduri și în opoziție ba cu netezimea obrazului, ba cu finețea cămășii. Chilia lui Daniil sihastrul nu se deosebește cu mult de fețele pictate: rădăcini și stâncă, ierburi și pământ-să fi pictat un munte sau un alt peisaj din zonă, tot despre țărani ar fi fost. Arhetipalul străbate ca o undă și unește tablourile expuse: lumina privirilor e magică, trăsăturile lor sunt stranii și carnea le e cenușie sau arsă de soare. O experiență, un mod de a fi în lume, poate mai românești prin aceea că un străin a vrut să le închege în amintirea celor ce urmau.

Am plecat de acolo cu multă pace. Ce e timpul? Un sentiment, spun chipurile bătrânilor întâlniți de Löwendal. Un boier a pictat țărani: echilibrul compozițiilor se găsește în punctul în care vizualul se recontextualizează, așa încât zdrențele, oboseala, izolarea, anxietatea sau bătrânețea sunt fermecătoare ca părți ale vieților noastre. M-am întrebat dacă autorul tablourilor a premeditat acest șiretlic terapeutic care dă sens întregii colecții; cel mai probabil, nu, mai cu seamă fiindcă și însemnările sale destăinuie o pornire autentică în a considera și recensa enigmele cu barbă și cușmă ale ținuturilor românești. Ce e absolutul? Un obraz zbârcit, adaugă baronul, o chilie sub pini și viața tuturor lucrurilor, mereu alta, repetându-se sub cerul impasibil. Dincolo de efuziuni și de gradul de impresionabilitate, expoziția aceasta e despre candoare și naturalețe, cu răgaz și emoție în tonuri de bej, ca o legătură vizibilă între culorile pământului și ale trupului nostru.

Ileana Suciu // ileanasuciu90@yahoo.com // Sibiu, România

Absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, secţia Română-Norvegiană, cititor înrăit de antropologie, cu o fascinaţie nepotrivită pentru nori, timp şi patologic.

Print Friendly

Laura Lucia Mihalca

Artist vizual, curator, jurnalist -Președinte revista Art Out -

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *