Deosebiri între sistemele de învăţământ din Elveţia, Franţa şi Québec

sursa: meseriadeparinte.ro

 

 

Învăţământul este în sine unul dintre subiectele fierbinţi ale prezentului, dată fiind situaţia sa actuală din România şi mă refer aici la problemele cu care acesta se confruntă: rata ridicată a abandonului şcolar – având şi ea drept cauze alte probleme, în special sărăcia – violenţa în şcoli, manuale netipărite la timp, programa şcolară foarte încărcată şi insuficient adaptată vremurilor, cadre didactice nepregătite profesional, nemotivate (nici financiar nici altfel) – însă nu generalizez, iar şirul problemelor din sistemul nostru de învăţământ ar putea continua, dar nu despre asta aş vrea să discutăm aici. Astfel că se naşte o curiozitate firească: oare cum stă situaţia la alţii, referindu-mă doar la trei dintre teritoriile francofone analizate într-un articol de presă din Journal de Quebéc.

Încă de la începutul articolului, autorul – Mario Asselin – evidenţiază în analiza celor trei viziuni diferite ale unor sisteme de învăţământ ce provin din trei spaţii francofone ce s-au confruntat adesea cu aceleaşi provocări, şase diferenţe; pe lângă aceste deosebiri, cea mai evidentă fiind salariile dascălilor din cele trei zone. Şi, aşa cum probabil bănuieşti, profesorii din Elveţia sunt mult mai bine plătiţi decât ceilalţi, iar universităţile sunt mult mai accesibile, fiind gratuite.

Un alt capitol la care Elveţia este cu un pas înaintea Franţei şi a Québec-ului este cel reprezentat de învăţământul profesional. Aici, încă de la 15 ani, elevul beneficiază de o formare mixtă, atât teoretică, dar şi practică, ceea ce-l ajută foarte mult în orientarea sa ulterioară, ştiind clar dacă vrea să-şi urmeze studiile superioare într-un domeniu teoretic sau într-unul specializat. Şi poate că tocmai datorită acestui aspect Elveţia este un stat cu o rată a şomajului printre cele mai scăzute. În paranteză fie spus, ce să mai vorbim de România, unde cineva, cândva, a avut ideea „grozavă” de a desfiinţa şcolile profesionale şi de meserii, iar acum dai doar peste „meseriaşi” (a se citi „cârpaci”) care se pricep la orice şi, concret, la nimic bine.

Dar să revenim la „oiţele” lor francofone şi la o altă diferenţă mai mult decât interesantă şi anume la modul de relaţionare între profesori şi elevi, iar aici trebuie spus că Franţa este codaşă şi la acest capitol; în sensul că în Elveţia şi în Québec profesorii au o relaţie mai apropiată cu elevii, sunt ca o mare familie, aş putea spune, ceea ce le conferă mai multă încredere unii în ceilalţi, iar asta duce, evident, la o comunicare mai bună. Interesant este şi faptul că aşa cum profesorii doresc să cunoască familiile din care provin elevii lor, poate şi elevii şi-ar dori să afle câte ceva despre profesorul de la catedră, simte nevoia de al vedea mai uman, un om obişnuit, cu probleme, cu pasiuni, cu visuri, la fel ca oricare alt om. Dar asta nu se va putea întâmpla atâta timp cât profesorul nu ştie să îşi apropie elevii şi ridică un zid invizibil între el şi aceştia, zid pe care el îl consideră necesar pentru a impune un anume respect. Însă, pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi cât de mult trebuie să te apropii de elev, pentru că, spune Mario Asselin, în Québec, unii dintre profesori merg până într-acolo încât „sunt prieteni pe Facebook” cu elevii, ceea ce el nu-l consideră un lucru potrivit. Iar asta mă duce cu gândul că şi la noi am observat profesori care sunt „prieteni pe Facebook” cu elevii, însă de-aici şi până la a afirma că şi în România elevii se simt apropiaţi de profesorii lor şi că există o foarte bună comunicare şi respectul cuvenit, e cale lungă; însă, din nou, nu trebuie generalizat, există profesori şi dascăli (pedagogi în adevăratul sens al cuvântului). Ceea ce duce, inevitabil, la vorbele unei eleve din Franţa, referitor la valorile fondatoare ale Republicii Franceze: „Se vorbeşte mereu despre deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar ea nu se plică la şcoală. Nu avem aceleaşi drepturi cu profesorii […]”[1], iar jurnalistul îşi aminteşte de o frază pe care a citit-o într-o revistă de pedagogie, conform căreia „încrederea” este „un ingredient indispensabil pentru educaţie”, însă atunci când există o mai bună cunoaştere a celuilalt şi când există respect reciproc, înseamnă că există şi încredere.

O altă diferenţă între cele trei sisteme educaţionale este rolul comunităţii în organizarea serviciilor educative. Astfel, în timp ce în provincia Québec atât salariile profesorilor, cât şi celelalte fonduri necesare educaţiei naţionale vin de la stat, în Elveţia, cantoanele şi comunele, iar în Franţa comunele, departamentele şi regiunile contribuie cu cea mai mare parte a fondurilor, cu excepţia salariilor, care sunt asigurate de stat, atât în învăţământul de masă, cât şi în cel privat. Particularitatea sistemului de învăţământ din Québec este dată de existenţa a 72 de „commissions scolaires”[2] ce ar corespunde întrucâtva inspectoratelor şcolare din România, iar în Elveţia este dată de faptul că nu există un ministru al educaţiei, responsabilitatea educaţiei fiind de competenţa cantoanelor, ceea ce favorizează o descentralizare mult mai evidentă decât în Franţa. De aceea nu este deloc surprinzător faptul că există mult mai multă birocraţie în  educaţie în Québec şi în Franţa, decât în Elveţia.

Autonomia decizională este o altă caracteristică a instituţiilor şcolare publice din Elveţia, astfel că un director de şcoală are libertatea de a angaja el însuşi personalul didactic, iar instituţia de învăţământ pe care o conduce se bucură de libertatea de a a-şi alege instituţiile partenere cu care să colaboreze; ceea ce, în Québec aceste lucruri sunt aplicabile doar în învăţământul privat. În Franţa, tendinţa este de a oferi mai multă autonomie instituţiilor şcolare, ca urmare a numeroaselor exemple de ţări care au obţinut o creştere a performanţelor şcolare datorită acestui mod de abordare. De menţionat faptul că elveţienii se orientează mai mult spre învăţământul public şi mai puţin spre cel privat.

În ceea ce priveşte utilizarea tehnologiei şi a internetului în şcolile din cele trei teritorii francofone, se poate spune că în Québec a existat tendinţa de a investi mai mult în tehnologie, însă rezultatele nu au fost cele aşteptate şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Franţa, dar şi în Elveţia.

Diferenţierea pedagogică a constituit subiectul unor dezbateri atât în Franţa, cât şi în Québec şi Elveţia. Problema, deşi veche în literatura de specialitate, este una mereu actuală şi asta pentru că oamenii sunt diferiţi unii de ceilalţi în ceea ce priveşte modul de gândire şi de asimilare a cunoştinţelor, ceea ce  justifică într-un fel necesitatea unei pedagogii diferenţiate. Cu toate acestea, în Franţa tema este relativ nouă, în timp ce în Québec, dar mai ales în Elveţia, diferenţierea pedagogică este aplicată de ani buni şi pare să aibă un impact pozitiv asupra reuşitei şcolare şi ducând astfel la o mai bună gestionare a riscului de abandon şcolar.

Ca o concluzie, cu toate aceste diferenţe între sistemele de învăţământ din cele trei teritorii francofone, elevii sunt peste tot la fel, iar atunci când sunt întrebaţi ce-şi doresc cel mai mult referitor la şcoală, aceştia spun că vor o schimbare.

[1] http://www.journaldequebec.com/2016/10/15/six-differences-en-education-entre-la-suisse-la-france-et-le-quebec

[2]Ibidem

Sursa foto: https://www.dreamstime.com/royalty-free-stock-photography-graduation-mortarboard-diploma-books-3d-image25213717

Sava Camelia Violeta – traducător limba franceză

Print Friendly, PDF & Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Translate »