Falstaff la București

Falstaff la București

Nu demult am primit invitația de a urmări premiera „Falstaff” la Opera Română, o premieră de altfel anunțată de mass-media românească, mai ales că Opera din București urma să găzduiască unul dintre cei mai importanți regizori de opera la ora actuală din lume, alături de un scenograf de succes cu care a semnat producțiile mai multor opere din Marea Britanie, Belgia și Norvegia.
Sala operei era plină-ochi cum se spune, impunătoare și caldă în același timp, iar foaierul păstra, încă, „urmele calde” ale conferinței de presă pe seama premierei ce urma, iar camerele de luat vederi se pironeau asupra publicului grăbit să intre în sală.
De la primele scene am realizat că nu voi asista la o „operă normală”, imaginea deșănțată a lui Falstaff (Sir Falstaff cavalerul), prăvălit pe o bancă în apropierea castelului Winsdor cu o sticlă de alcool în mână și vreo 2 prieteni („servitori”) de „gașcă”, amestecându-se printre gunoaiele (la propriu) orașului îmi sugerau imaginea degradată și degradantă a societății noastre însăși, de acum cu personaje coborâte din piesele Shakespeare. Pasul regizoral îndrăzneț a lui Graham Vick a constat în mutarea subiectului operei „Falstaff” în timpurile noastre, în atmosfera tipică capitalismului de consum (acele enorme gunoaie din PET-uri strivite și haine rupte și murdare), dar păstrând calităţile şi defectele personajelor lui Shakespeare („Nevestele vesele din Windsor“ şi „Henric V“.). Regizorul a propus, mai degrabă, un teatru muzical sugestiv, şansa unei opere populare aproape de sinele oamenilor simpli, de viaţa şi mentalitatea lor de zi cu zi. De altfel, toate scenele erau ca niște fresce ale unei lumi corupte, false, lacome și superficiale, trăsături similare indiferent de epoci, tenta actuală fiind dată de o serie de elemente de modernitate precum, acel automobil Ford, căștile din urechile domnișoarei Nanetta, dușul din camera d-nei Alice, piscina în care a fost aruncat Falstaff.
Povestea pe cât de simplă pe atât de nostimă, un beţiv, burtos, trecut de prima, ba chiar şi de a doua tinereţe, Falstaff se bazează încă pe farmecele sale pentru a escroca sentimental două neveste simpatice și vesele. Dar, Falstaff se aruncă naiv și avid de câștig într-o bătălie mai mare decât el și cade în cursele întinse de soțiile tinere și vesele. Graham Vick caracteriza personajul său ca fiind profund englezesc: „viguros, vulgar, plin de aluzii sexuale, dar un umor sănătos în naivitatea sa.” Femeile sunt cu un pas înaintea planurilor lui mereu, iar acesta își încasează bine-meritatele lecții de umor, ironie brută și penibil (este băgat într-un coș cu rufe murdare care este aruncat sub privirele lui Ford, soțul d-nei Alice în piscină, „cavalerul” este îmbrăcat în costumul vânătorului negru din legendă la miezul nopții în parcul orașului și bătut la propriu de „spiridușii” din pădure). De altfel, femeile din opera mai câștigă o bătălie în fața bărbaților, când Alice reușește să o mărite pe Nanetta cu iubitul ei Fenton, în pofida dorinței lui Ford care „aranjase” oficierea căsătoriei acesteia cu doctorul Cajus.
Muzica compozitorului Giuseppe Verdi ca şi textul libretistului Arrigo Boito, puse în scene comice şi relaxante au făcut ca spectatorul român obişnuit cu opera sobră „să guste” de această dată ceva cu totul altfel. Vocile foarte bune ale interpreţilor, decorurile pitoreşti, replicile pline de umor acid au făcut deliciul publicului care a umplut opera bucureşteană și a aplaudat efortul lăudabil al întregii echipe care a conlucrat la acest spectacol de bună dispoziție: soliști, coriști, orchestră, dirijorul acesteia, costumieri, scenograful și, nu în ultimul rând, regizorul britanic care a adus ceva din umorul tipic englezesc la București.
Pentru a pune în scena nouă viziune a acestei cunoscute comedii buffe, regizorul britanic s-a bazat în cea mai mare parte pe soliştii operei romane, cei mai mulți dintre ei făcându-şi astfel debutul. În fruntea distribuției a fost baritonul Ștefan Ignat, un artist care nu se află la prima colaborare cu acest regizor de marcă, o voce puternică si o prezență scenică impunătoare care contrasta cu ironia și comicul scenelor în care era pus.

La pupitrul Orchestrei Operei Naţionale Bucureşti s-a aflat Guillermo García Calvo, dirijor al Operei de Stat din Viena şi cel care a colaborat cu opere/instituții de prestigiu, precum Deutsche Oper Berlin şi London Symphony Orchestra.

Așadar pentru cine dorește un altfel de spectacol de operă, plin de voie bună și relaxare, poate veni cu încredere la o porție de râs și delectare muzicală la Opera Română din București. Cu toate acestea există și o latură filozofică a operei, pentru că dincolo de tot și de toate, propune o perspectivă asupra vieții, asupra absurdului vieții, prin prisma unui om care a trecut demult de vârsta tinereții, dar care, așa cum regizorul spune, mai vrea să facă parte din joc.

Gabriela Tudose