Taifas de sâmbătă… cu şi despre artă, cu Zamfira Galan

Arta constituie un subiect profund, cu multe sensuri, imposibil de înteles doar într-unul. Dar vorbind de natura socială, câţi dintre artişti sunt deschişi la ceea ce înseamnă propria viaţă? Cu o modestie aparte şi o sensibilitate extraordinară, doamna Zamfira Galan mi-a acordat un interviu, subiect de lucru penru unul din proiectele facultăţii pe care o urmez. Am rămas impresionată de degajamentul cu care mi-a vorbit, precum şi de căldura cu care povestea… se simţea nostalgia în vocea ei, regretul că anii au trecut, iar visele se spulberă, rând pe rând…

Cine e omul Zamfira Galan şi de unde îşi are originile?

M-am născut într-un sat din judeţul Călăraşi, Săpunari, comuna Lehliu…deci într-un sat din Bărăgan. Şi, sunt o pensionară care a lucrat toată viaţa cu mare drag în învăţământ şi care, în continuare, se interesează de artă, de copii, am o oră la un after-school, fac vara cu copiii pictură..asta sunt.

Povestiţi-mi despre familia dumneavoastră, părinţi, bunici, fraţi, surori.

Da, vorbesc cu mare drag despre familia mea, pentru că am fost binecuvântată cu o familie. Părinţii mei, consider că au fost nişte îngeri care au coborât pe pământ ca să ne îngrijească şi să ne iubească pe noi. Erau… eu sunt a opta fată a acestor părinţi, Vasile şi Alexandrina Barbu.. ei spun că tata ţinea neaparat să aibă un băiat şi, de asta, au tot sperat să apară acel băiat şi au fost opt fete.. Parinţii mei au fost ţărani, însă şi-au dat seama că averea noastră ar putea să fie şcoala şi învăţătura pentru că învăţătorii le-au zis că fetele lor sunt foarte bune şi că trebuie să meargă mai departe şi, într-adevăr, toate surorile mele au studii medii şi/sau superioare şi toate, rând pe rând au plecat de acolo.

Vi s-a spus vreodată ceva nobişnuit despre naşterea dumneavoastră?

Mama era foarte brunetă şi tata era blond. Eu când l-am cunoscut era deja cărunt..şi eu am semănat cu tata.. Toate surorile mele erau brunete sau şatene şi eu am semănat cu tata, eram blondă.. Şi oamenii, când eram mică… oamenii, de multe ori mi s-a întâmplat să mi se spună ..”uite, pe asta aţi luat-o de la ţigani, că nu seamănă cu voi”…  Eu nu-mi dădeam seama..”asta nu-i a voastră, că nu seamănă cu voi”… Şi mă gândeam … am luat-o aşa ca pe o glumă, dar, la un moment dat, mă gândeam, dacă m-o fi luat mama din altă parte şi o să apară o mamă după mine..

Cum a fost să creşteţi în casa părintească şi în cartier? Ce întâmplări amuzante aţi avut?

Am trăit cu dragoste, după cum am spus. Surorile mele au plecat rând pe rând , la şcoală, la internat sau la cămin, la Bucureşti. Pe cele mai mari, am auzit că tata le ducea cu căruţa la Bucureşti, deci nu existau mijloace de transport.. Şi, nu ştiu, când mă gândesc la copilărie, mi se pare aşa, un spaţiu în Bărăgan, un spaţiu aşa imens, libertate..asta simt. Îi ceream voie..am fost destul de disciplinaţi.. îi ceream voie mamei să mergem pe câmp să culegem flori de câmp… Asta îmi aduc aminte, cum eram aşa pe câmpul ăla întins şi vedeam macii şi alte floricele de astea.. şi eram prietenă cu copiii..

 Care sunt amintirile care v-au marcat, modelul după care v-aţi ghidat, cine v-a influenţat?

Păi, m-au influenţat, în primul rând, părinţii .. pe urmă, m-a influenţat învăţătorul meu.. Chiar el i-a spus tatălui meu că am talent la desen.. Era un om… îi spuneam domnul Ştefan..într-o lume în care toată lumea era ’tovarăşu’, el era domnul Ştefan .. Deci, domnul Ştefan făcea un învăţământ modern şi astăzi..adică el, de pildă, ne preda pe grupe de dificultate… adică noi eram câţiva mai buni, câţiva mai slabi, câţiva foarte slabi.. Şi el, le dădea fiecăruia… de exemplu, aveam concursuri între verişoare..că noi eram , na..acolo aproape toată lumea era rudă cu toată lumea..deci, dădea lecţii pe… şi eu când am lucrat la rândul meu cu copiii, mi-am amintit că trebuie să mă ocup de grade diferite de dificultate..nimeni nu era umilit, atâta putea el săracul…

Ce visuri aveaţi în copilărie, în adolescenţă ?

.Voiam să mă fac actriţă .. mi-ar fi plăcut să fac teatru, film.. Ţi-am spus că făceam spectacole în copilărie şi recitam poezii kilometrice sau făceam piese de teatru sau le improvizam.. asta..am renunţat, tot aşa, mai mult din cauza, familiei, că au zis că  „lasă, te-ai dus la liceul ăsta, continuă aşa” şi am continuat …nu-mi pare rău, asta… Până la urmă, am realizat că nu  ştiam exact ce am să fac după ce termin facultatea ..mă gândeam că o să fiu un artist… dar, în momentul în care am ajuns să întâlnesc copiii, am realizat că era menirea mea.

Vorbind de domeniul dragostei, cum au evoluat relaţiile dumneavoastră până în prezent?

Ooff… ăsta-i domeniul la care nu am avut noroc…deci eu nu am avut noroc.. Mă îndrăgosteam foarte tare…şi nu …nu mi se răspundea la fel… am suferit toată viaţa … întotdeauna mi s-a părut că nu mi s-a răspuns cu aceeaşi..[…] .. M-am căsătorit foarte târziu..cu soţul cu care sunt acuma…care era în urma unui divorţ şi care are un băiat…şi care a stat cu noi..acum avem un nepot… nu stau..nu sunt în Bucureşti…şi îl iubesc şi pe soţul meu pentru că nu aş putea să stau..nu pot să împarţi o viaţă cu un om dacă nu ai sentimente…. Dar nu am putut să mă mărit până nu mi-a trecut celelalte…

Ce înseamnă pictura pentru dumneavostră,ce v-a inspirat?

N-am avut multe expoziţii…am avut expoziţii…aşa, de grup..[…] Am avut o singură expoziţie personală… deşi nu mă consider un artist… dar ce m-a inspirat …în primul rând, aproape că am fost nevoită să le fiu…să le fiu de folos copiilor… adică unora le plăcea arta abstractă şi atunci eu trebuia să ştiu să-l îndrum spre arta abstractă … Am avut copii morţi după suprarealism şi atunci trebuia să încerc cu suprarealism.. sau impresionism sau nu ştiu ce.. deci, eu am încercat să mă exprim ..şi-n pictura mea,  în mai multe stiluri pentru că.. eram … mă inspirau copiii..  trebuia să-i pot ajuta… Artista este, de fapt, profesoara Zamfira Galan..

Cum a fost când aţi împlinit 20, 30, 40, 50 de ani? Ce s-a schimbat sau ce a rămas?

Sufletul rămâne încă tânăr… când auzeam asta, mi se părea caraghios.. eu, şi noaptea mă visez că am 20 de ani..deci, eu cred că am… cred în îngerii păzitori… şi eu cred că am un înger păzitor cam adolescent, aşa…pentru că îmi transmite şi mie această stare… eu când auzeam înainte pensionari care ziceau că sufletul tânăr, aşa e…sunt persoane care nu..deci eu, mă abţin să nu par ridicolă, că m-aş duce la activităţi pe care le fac tinerii şi adolescenţii, dar din păcate, organismul…

 Cum vă reîmprospătaţi forţele când vă simţiţi epuizată sau ce vă încarcă bateriile?

Păi…faptul că merg la ţară…mă duc la ţară…mă simt fericită..păstrăm casa… doar am restaurat-o…n-am pus termopane sau asta…este o curte plină de verdeaţă şi de flori şi de….asta este foarte…Mergem împreună, cu soţul…acolo mă simt cel mai bine… am momente..aşa, frânturi, când zic că asta-i fericirea..pentru sunt păsări, flori, vegetaţie… oamenii din jur pe care îi simt buni, mă aşteaptă cu drag… nu mai am familie acolo, dar vecinii mă strigă…adică acolo mă simt bine..

Când vă gândiţi la viitor, ce anume vă provoacă nelinişte?

Oooff, bolile… familie mare şi surorile mele sunt din ce in ce mai bătrâne…tot sper că…neliniştea asta… asta este boala şi bătrâneţea..nu neapărat moartea..mhm, omul e dator cu o moarte…ştiu că ne aşteaptă….. dar suferinţa şi degradarea..asta e cel mai trist…degradarea….ca poezia lui Păunescu, cu părinţii-repetabila povară…

Există ceva ce aţi schimba în viaţa dumneavoastră, în evoluţia ei, în întâmplări?

Ei…nimeni nu poate să spună că e mulţumit..am pierdut multe ocazii…cred că aş fi putut să fac mult mai multe.. am ..am risipit de multe ori…deci, puteam să citesc mai mult..să şucrez mai mult..să …puteam multe.. aş afce multe…am tratat unele lucuri cu superficialitate, dar…nu ştiu.. asta aş fi făcut, aş fi putut să fac mult mai multe..mult mai multe…

Cum vă vedeţi în viitor?

Aş vrea să mă văd ca tata..nu ca mama, că mama a murit prea devreme..aş mai avea destul de puţin de trăit..aş vrea să trăiesc mult ca tata..tata trăit 96 de ani…cu mintea la el şi cu sufletul..deci, nu a devenit cicălitor, meschin, urât.. N-a bolit..n-a suferit… sau o fi suferit săracu’, dar nu ne-a spus niciodată…că-l mai durea oasele sau.. şi când a murit..nu s-a simţit bine o zi sau.. Mie îmi venea să plâng…nu ştiam ce să fac.. şi tata m-a prins de mână şi mi-a zis „mă, mâine dacă mor, nu-mi pare rău, tu nu înţelegi?”…cum poate un om să aibă atâta..să mă încurajeze… deci, aş vrea să fiu ca tata..să pot să trăiesc frumos până în ultima zi… să nu să mă chinui şi nici să-i chinui pe alţii..şi cu mintea întreagă..că  e aşa de trist să vezi un bătrân ramolit…

Vorbind despre viaţă, lucruri şi întâmplări, timpul s-a scurs fără să-l simţim. După discuţia cu dumneaei, am căpătat o altă viziune asupra a ceea ce mă încojoară.. O doamnă cu un suflet mare, fără pretenţii, dar cu o încărcătură pozitivă extraordinară.. Chiar avem ce învăţa de la cei în vârstă… ei au trecut prin perioada noastră, noi prin a lor nu.

Bianca-Maria Silitră