Schröder House

Dacă tot am început cu o clădire din Olanda, rămân în aceeași zonă, numai că o să mă mut un pic mai la Est, mai exact la 60km de Rotterdam, într-un “orășel” numit Utrecht, străbatut de canale înguste, plin de istorie, arhitectură și biciclete. Superb. Cam ca toate orașele din țara aia, de altfel.

De data asta știam foarte bine de existența acestei clădiri și am mers în Utrecht special pentru ea. Pentru Casa Schröder. Nici eu, nici însoțitorul meu nu știam foarte bine unde e, așa că, ghidați de spusele unui prieten și de gps-ul telefonului, am reușit, în primă fază, să o ratăm într-un mare fel. Spre rușinea mea, am trecut, literalmente, pe lângă ea. Și știu și de ce.

Știam casa Schröder de mult timp, nu mai rețin dacă de la pregătire sau din căutările mele, cert e ca a fost subiectul principal în admiterea mea la facultate (sincer, în primă fază nu mi-am dat ca ea e, pentru că, din câte îmi amintesc, erau date doar planurile și abia după ce am desenat-o am recunoscut volumul). Nu știu de ce, poate culorile ei mi-au atras atenția și am dezvoltat o afinitate pentru această casă. Chiar a fost obiectul meu de studiu pentru un proiect la materia “limbaj architectural”; m-am documentat despre ea, am analizat-o și chiar i-am făcut macheta. Cu ocazia asta am aflat mai multe despre ea, de exemplu că a fost construită în 1924 de arhitectul și designerul de mobilier Gerrit Thomas Rietveld pentru doamna Truus Schröder-Schräder (de aici și numele casei) și cei trei copii ai săi, aceasta, culmea, nefiind foarte încântată de rezultat, doar că până la urmă a folosit-o tot restul vieții ei, timp de 60 ani. În principiu, se dorea o casă “fără pereți”, flexibilă și cu o legatură puternică interior-exterior, așa că a rezultat o casă generos vitrată, cu pereți interiori glisanți ce se pot ‘împacheta’ într-o anumită măsură astfel încât să se creeze un open space.

Că tot ziceam de culorile ei care mi-au atras atenția, ei bine casa Schröder este și un simbol al mișcării artistice De Stijl [de steil] care a ținut vreo 14 ani după 1917 și care mi s-a parut destul de interesantă pentru că susținea arta abstracta pură și încercau să reducă totul la forme și volume simple, linii orizontale și verticale, folosind, pe lângă alb și negru, culorile primare roșu, galben și albastru (da, tricolorul nostru). Au creat, astfel, un pattern super (după părerea mea), foarte ‘mediatizat’ aș spune eu, dar, din păcate, mulți nu știu nimic despre el. Chiar luna trecută am primit de la o bună prietenă un carnețel cu un astfel de pattern. Știa că îmi place și m-am bucurat mult când l-am primit. Atât de mult încât i-am făcut niște poze și le-am pus aici ca să și arăt acest model specific de stijl.

Acum să revin la ce spuneam mai devreme, că am trecut pur și simplu pe lângă casă fără să o observ: da, a fost pentru că… în mintea mea, acest edificiu pe care îl studiasem și admirasem atâta vreme, părea atât de maiestuos și impunător, încât aproape că-mi imaginam că ies raze de lumină din conturul clădirii, sau cel puțin că o să fie foarte evidentă prezența ei. Ei bine, deloc așa. După ce am gasit-o cu chiu cu vai, am fost surprinsă (nu neapărat neplăcut) să văd că fastoasa casă era, de fapt, o căsuță discretă, atașată la un calcan, micuță (P+1 fără niciun fel de soclu), în niciun caz extravagantă sau impozantă, chiar acei stâlpi colorați pe care eu îi credeam metalici si perfect drepți, sunt, de fapt, din lemn si foarte neregulați, pe sub vopsea observându-se ușor fladerul și crăpaturile lemnului.

În orice caz, mi-a placut mult și mă bucur că am avut ocazia să o văd. Doar mi-a părut rău că nu am putut vizita și interiorul, pentru că, aparent, era nevoie de programare. Nu am știut. Poate data viitoare.

P.S: Și da, am o “poză de turist” aici – eu în fața căsuței (mai bine zis în lateralul ei). Îmi asum.