Pasărea Phoenix suntem noi

Pasărea Phoenix suntem noi

Suntem oameni. Şi credem în cuvinte. Suntem dependenţi de ele. Ne formăm viaţa şi realitatea după ele. Cuvintele: sunete conduse de caii sălbaticii ai raţiunii şi de unicornii emoţiilor. Câteodată de vmustangi. Alteori, de ponei. Cineva, cândva, undeva spunea că cel mai mare drog al omenirii îl reprezintă cuvintele. Te face să te întrebi, nu-i aşa? Ne ataşăm de ele, şi le devenim sclavi. Cu ele etichetăm şi ne etichetăm. Unele cuvinte sunt frumoase. Ne crează o stare pozitivă. Altele sunt mai puţin frumoase, şi ne crează o stare pe măsură.

Uneori, îi credem pe ceilalalţi fără discernământ şi le acceptăm, liber, adevărurile. Da, adevărurile lor, bazate pe politica lor internă şi validate de persoane cu afinităţi similare. Majoritatea este normalitatea. Aşa se afirmă în medicină, psihiatrie, psihologie. Restul: geniile şi neînţeleşii. Anormalitatea, după părerea normalităţii generale. Un Einstein sau un copil cu ADHD sunt consideraţi anormali când sunt mici. Ei deţin, totuşi, adevărul lor. Şi nu cred în adevărurile celorlalţi oameni, care se cred dumnezei, şi în încercarea de a-şi da sens vieţii, sfârşesc prin a sfârteca cu cuvintele. Etichetează, murdăresc, crează boală şi neadevăr. Vor să taie în carnea fragedă a făpturilor nevinovate, luptându-se de fapt cu sine. Şi cu Cunoaşterea. Pe care o descoperă prin minte, de multe ori. Şi mintea poate induce în eroare, precum şarpele străvechi, spre a crea dezbinare, separare. Bun şi rău. Dualitate. Nu ştie că în orice bun se află şi răul, precum în orice rău se află şi bunul.
Alteori, oamenii cred în limbajul lor intern, în cuvintele care le circulă prin cap. Uneori, acestea pot fi făimătoare sau defăimătoare, şi derivă dintr-o stimă de sine crescută sau scazută, bazată pe experienţele cu ceilalţi, şi cu sine şi pe acceptarea etichetelor şi comportamentelor venite dinspre lume şi, bum! apare extazul sau deprimarea. Am instalat-o. De fapt, ea s-a autoinstalat, ca un virus, căci nu am avut un “firewall” performant. Dacă cineva îţi spune: vai, ce rău arăţi astazi! Eşti bolnav? Sau: eşti un prost sau un incompetent, imediat ce ajungem să credem în realitatea cuvintelor sale, pierdem conectarea la realitatea noastră. Ştiţi câţi proşti-deştepţi circulă printre noi? Mulţi sunt formatori de opinie, scriitori de succes pe bloguri devenite cărţi. Şi alţii. Şi ajungi să crezi că aceştia deţin cutia cu comori, când de fapt, ei posedă Cutia Pandorei. Cutia personalizată pe care o deschid către lume. Oferă multă doză de REALITATE personală. Şi apare supradoza şi infestarea în masă, cu idei asemănătoare şi emoţii similare. Căci asa sunt emoţiile: contagioase. Ca şi ideile. Şi se bat ei, atoateştiutorii, în pieptul lor mic, cu pumnii încleştaţi şi maxilarele scrâşnind, despre cum ştiu ce se petrece cu tine, cu ei şi cu alţii. Generalizări. Se simt deştepţi în raport cu alţii, care au alt mers in viaţă. Au o altă direcţie. Poate că unul, Cain, trebuie doar să cultive pământul. Acest aspect îl face mai prost decât pe altul care cultivă idei? Tot aşa, din perspectiva unui cultivator de pământ, un cultivator de idei ar putea fi un prost pentru că nu ştie să cultive pământ. Dar nu vei auzi prea des aşa ceva, pentru că un cultivator de pământ cunoaştea pacea minţii şi liniştea generată de comuniunea cu natura, pe care un hiperborean hipergănditor apierdut-o în goana după caii verzi de pe pereţii cămăruţei lui.
Şi unde este adevărul? O fi fugit. S-a ascuns în inimi. Şi-n pământ. Îl găsim când murim. Şi uităm să trăim. Şi ce este prostia, în general? Şi de ce trebuie sa fie toţi oamenii la fel? De ce se lasă unii oameni tentaţi să creadă în toate cele auzite, fără să demonteze, pe loc, cele afirmate de către cel care împrăştie, generos, opinii, judecăţi, categorii. Poţi lesne să preiei o stare proastă sau o boală, doar pentru că l-ai crezut pe unul sau pe altul. Este ca un blestem pe care cineva îl poate pune asupra cuiva. Vă amintiţi faza din Idiotul lui Dostoievki, în care două cucoane super grijulii faţă de o vază, îl tracasau pe un invitat, repetându-i: vezi, să nu spargi vaza aia, auzi? Atât i-au repetat, că săracul nu avut altă şansă decât să le spargă vaza aceea, îndeplinindu-le astfel dorinţa. J.
De multe ori, copii cară cu ei inconştientul părinţilor. Pe lângă inconştientul colectiv. Părerea mea este să nu facem teorii ale conspiratţiei, dar nici să ne culcăm pe o ureche şi să ne trăim vieţile inconştient, sau şi mai amuzant să trăim vieţile altora, transpuse prin cuvintele transmise. Filtrele sunt întodeauna recomanadate. Curaţate şi schimbate des. Mereu îmbibate cu elixiruri de compasiune şi esenţe de iubire. Şi multă iertare. De sine şi de celălalat. Face şi el ce poate. Îndrumarea să fie cu iubire. Dacă se poate. Şi purificarea. Să nu ităm de purificarea zilnică: a intenţiilor, gândurilor, sentimentelor, activităţilor samd.
De aceea, putem folosi urmatorul exerciţiu, ca şi leac, căci orice venin are şi un antivenin. Tendinţa generală a vieţii şi a existenţei, în general, este atingerea stării de bine, de satisfacţie. De fiecare dată când simţi că cineva doreşte ceva pentru tine, şi nu este în concordanţă cu ceeea ce îţi doreşti Tu pentru tine, sau când cineva afirmă ca eşti într-un fel sau altul, iar acest fapt îţi conferă o stare generală negativă, şi nu pentru că nu ştii să primeşti critica, ci pentru că ştii să faci diferenţa dintre critică şi intruziune, te poţi detaşa de intenţia interlocutorului, inspirând profund de câteva ori, şi afirmând, în gând: doresc să ma eliberez de acea parte din fiinţa mea care devine iritată atunci cînd mă uit la tine. Astfel, poţi înţelege mai clar. Nu te laşi purtat de emoţii. Pentru efectuare a corectă a exerciţiilor de respiraţie, să nu uităm că aerul se inspiră pe nări şi se expiră pe gură. De asemenea, putem lucra asupra “intruziunii” interlocutorului, afirmand în gând: anulez, şterg, elimin tot ceea ce a venit dinspre tine către mine, şi nu este spre binele meu superior.

Fiecare cuvânt este o afirmaţie, iar o afirmaţie are puterea de ne crea prezentul. În funcţie de vibraţia pe care o au, cuvintele noastre vor genera stări asemănătoare, şi în timp, experienţe de viaţă asemănătoare. Ceea ce este foarte logic. Nu poţi să te simţi fericit, având gânduri de nefericire, şi viceversa. Vrem, nu vrem, câteodată ne lasăm inflamaţi de stări mai puţin armonioase, şi ne pierdem în marea de gânduri care ne poartă cu sine, după bunul plac, dacă nu suntem vigilenţi şi credem în ele.
De aceea, în funcţie de preferinţa fiecăruia, oamenii îşi aleg cuvintele potrivit starilor mentale si emoţionale care îi reprezintă de ceva vreme. Unii dintre noi au resimţit adevărul regăsit în cuvintele sfinte care spuneau: “La început a fost cuvântul”, şi îşi aleg cu grijă cuvintele pentru că au aflat că toate cuvintele pot crea realitatea. De asemenea, ştiu, şi au experimentat pe sine şi ştinţific, faptul că fiecare gând are o vibraţie care generează o afirmaţie şi o recţie în creier, suflet şi corp. Credem sau nu, noi afirmăm, şi ne creăm fiecare experienţă de viaţă cu ajutorul fiecărui cuvânt folosit. Unii oameni afirmă: “nu sunt suficient de bun”. Viaţa le va conferi suficiente situaţii care le vor întări spusele, până într-o zi, când se satură şi afirmă: “mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt; din aceasta situaţie va ieşi doar ceva bun. Mă iert. Viaţa mea este minunată. ” Astfel, se recrează. Îşi dau o şansă la fericire.
De obicei, când ceva sau cineva ne deranjează, sau nu ne place, ştim imediat. Simţim în corp. Unii în zona inimii. Alţii în stomac. Ştim, intuitiv, care ar fi soluţia optimă pentru noi. Corpul ne este un prieten vechi şi bun. Ştie mai multe decât credem noi. Şi într-un “prost” stă înmagazinată toată înţelepciunea şi cunoaşterea universala. Doar că el nu ştie. Doarme. Sau aşa trebuie să fie acum. Să se ceară vigilenţă celui care îl consideră pe prost “prost”? Poate că el a apărut în viaţa celui “deştept” ca să îl înveţe legea iubirii şi a toleranţei pe care acesta, în infatuarea sa, a uitat-o. Toate acestea ma fac să mă să mă duc cu gândul la versurile: “If God was a man, what It would look like?” Nepătrunsul este peste tot. In toţi şi în toate. Chiar şi într-un “prost”. Dar şi într-un deştept. J

Orice stare negativă ne poate fi de folos, atâta timp cât nu ne afundăm în ea, căci ea ne arată ceea ce ne lipseşte, ceea ce ne dorim atunci când ne plângem că nu avem. Este ca un propulsor spre realizarea dorinţelor şi ne ajută să aflăm ce ne dorim să experimentăm şi să avem în viaţa noastră. J Putem afla ce fel de relaţii ne dorim, ce fel de joburi ne sunt necesare, ce lucruri materiale ne sunt necesare.

Să încerci să depăşeşti ceea ce simţi şi ceea ce te derenjeză pe moment, este o operă de artă. A sufletului. Acesta ne conduce, subtil, din umbră spre împlinirea menirii personale pe acest pământ. Chiar dacă alţii te cred şi te echitează în felul lor, important este să îi ierţi şi să le mulţumeşti.Şi să nu uiţi niciodată să fii TU, orice ar fi, sau orice ar cere alţii de la tine.
Toate exerciţiile de iubire de sine, încep cu o afirmaţie şi cu o dorinţă de a te elibera din închisoarea etichetelor şi a statutului de victimă. Eliberarea din plasa emoţiilor toxice generate de frică, vină, ură, resentimente şi altele.
Un prim pas spre vindecarea emoţională, psihologică şi globală este conştientizarea iluziei că toate stările emoţionale şi mentale sunt permanente.
Deoarece nu sunt permanente, şi pentru că sunt create de gîndurile noastre sau ale altora, precum şi de situaţiile curente sau trecute de viaţă, putem oricând alege să ne modificăm dispoziţia, prin defocusare şi concentarea atenţiei pe lucrurile şi situaţiile care ne fac placere. O vreme, vom oscila între a simţi pozitiv şi negativ, căci tiparele vechi de a fi, se recrează, conform legăturilor neuronale formate în decursul vieţii. Dacă o persoană doreşte sa-si schimbe mecanica creierului, va fi necesar un efort susţinut şi o voinţă extraordinară, rasplătite cu bucuria de a se întâlni cu adevăratul eu şi sine.
Pasărea Phoenix suntem noi.

Simona Druncea