Escapadă aventurieră pe Cheile Vârghişului

Ador călătoriile, chiar şi de o zi, pentru că oferă la pachet relaxare, descoperire de locuri noi şi crează conexiuni cu oameni. Interesul faţă de excursii este şi mai mare când sunt spontane, nu-mi lasă prea mult timp de gândit, ştiu doar că vreau să merg acolo. Mi s-a întâmplat de multe ori să plonjez în grupuri total necunoscute pentru a alege destinaţii pe măsură, în defavoarea prietenilor, cunoştinţelor deoarece ineditul mă fascinează.

De Mărţişor, mi-am propus să reîncep explorarea munţilor româneşti, de data aceasta pe Cheile Vârghişului, un loc mitic despre care se spune că este cea mai frumoasă şi spectaculoasă rezervaţie din Ţinutul Secuiesc, situată pe teritoriul judeţelor Covasna şi Harghita. Nici nu am pronunţat bine această denumire, pe care cu greu am reţinut-o, că am şi plătit excursia în care urma să plec peste 2 zile, alături de un grup animat de socializare şi drumeţii montane.

Fără prea mult chef de vorbă la o oră matinală de sâmbătă, mă urc în autocarului grupului Hai Să Socializăm. După vreo 4 ore de mers, am ajuns în în localitatea Vârghiş. Surpriza destinaţiei : am dezlegat misterul transportului neconvenţional despre care se amintea în descrierea excursiei. Accesul către intrarea în rezervaţie este accesibil unui autoturism, dar nu şi unui autocar. Soluţia “salvatoare”, un tractor dotat cu remorcă, al cărui şofer era nerăbdător să transporte 35-40 de oameni, pe plaiurile locale. Nu-mi mai amintesc cât timp să fi durat plimbarea cu tractoraşul, dar cu siguranţă nu pot să uit zâmbetele, râsetele sau grimasele de pe feţele noastre pe tot parcusul traseului. Merită să încerci o dată-n viaţă senzaţia de adrenalină la fiecare curbă a şoselei, să simţi inima pulsând cu putere când de-o parte o remorcii vezi apa învolburată de munte, iar calitatea suspensiei tractorului te face să simţi din plin denivelarea terenului, evitând în tot acest timp crengile necosmetizate ale copacilor care se agăţau de remorcă.

După cei 10 kilometri parcurşi cu peripeţii pe drumul forestier (drum forestier mai rar întâlnit în România, adică asfaltat), am ajuns în sfârşit la intrarea în Cheile Vârghişului, un loc parcă încremenit în timp, izolat de civilizaţie, dar însufleţit de viaţă. Vremea frumoasă, poieniţele, firele firave de iarbă verde, primii ghiocei ieşiţi să ne întâmpine, malul şerpuitor al râului, toate descriu puţin din ceea ce am putut admira. Această arie, situată în partea nordică a Munţilor Perşani şi străbătut de valea Vârghişului ce izvorăşte din Munţii Harghita, nu impresionează prin înălţimile crestelor, dar se mândreşte cu unele dintre cele mai spectaculoase obiective geografice de pe tot cuprinsul ţării : un lanţ de 122 de peşteri care se întinde de-a lungul cheilor de aproximativ 4 kilometri, stânci de calcar şi tot aici se găseşte cea mai mare populaţie de lilieci din ţară. Din anul 2000, rezervaţia naturală a fost declarată arie protejată.

Traseul este uşor spre mediu, dificultatea fiind creată de terenul alunecos, unde este nevoie de mai mai multă vigilenţă. Durata traseului este de aproximativ 4 ore dus-întors, ceea ce-l recomandă începătorilor şi exploratorilor de frumos. Podurile de lemn peste apă şi formaţiunile stâncoase sunt de-a dreptul fabuloase.

Multe dintre peşterile mai mari au fost folosite încă din paleolitic de către omul preistoric, iar în epoca medievală acestea au oferit adăpost locuitorilor din localităţile din apropiere pe timpul râzboiului. La intrarea mai multor peşteri au fost ridicate ziduri pentru a servi apărarea acestora (de ex. : Şura Cailor, peştera Orban Balazs).

Peşterile din Cheile Vârghişului adăpostesc 19 specii de lilieci care reprezintă mai mult de jumătate din numărul speciilor din România.

Nu am putut explora tot lanţul de peste 100 de peşteri, însă am văzut trei dintre aceste comori naturale : Peştera Şura Cailor, Peştera Mare de la Mereşti (Orban Balazs) şi Peştera Gaura Tătarilor. Despre ultima peşteră menţionată, Gaura Tătarilor se spune că este una dintre cele mai cea ciudate şi înfricoşătoare din România datorită celor doi ochi mari calcaroşi care te sfidează cu privirea şi îşi plâng durerea neamului prin lacrimile stâncoase. Cele două minituneluri sfredelite cu multă trudă şi răbdare de natură, te invită pe o porţiune îngustă de admirat, dar te avertizează să nu înaintezi în marginea prăpăstioasă.

Privirea enigmatică a celor doi ochi mai transmit un secret : deasupra lor se află un punct de belvedere care îţi taie respiraţia. Urcarea abruptă, slalomul făcut printre ramurile copacilor, căţărarea pe stânci şi pământul umed de primăvară fac să merite tot efortul depus : te simţi un zeu printre zei acolo sus, mai aproape de cer, tragi aer adânc în piept pentru a te pregăti de acest spectacol al naturii.

Cum orice minune nu durează prea mult, escapada de o zi se apropie de sfârşit, nu înainte de a relua drumul către autocar cu binecunoscutul tractor al hoinarilor. Fiecare secvenţă derulată fac parte dintr-un film, de la natură adormită de iarnă şi trezită de vuietul apei, de fluturii care zboară armonios la şoferul care face două depăşiri la milimetru pe drumul îngust şi care îşi face curaj cu câteva înghiţituri din licoarea magica locală, vestita pălincă, pentru a ne duce teferi şi nevătămaţi către autocar. Nu cred că mai este necesar să menţionez că pe drumul de întoarcere către Bucureşti s-a instalat o atmosferă de oboseală plăcută, relaxare deplină şi mulţumire că a doua zi era duminică.

Recomand acest loc de vizitat, merită fiecare oră parcursă până acolo, fiecare pas urcat şi coborât pe gheaţă, pe malurile apei şi pe punţi, pe stânci, pe versanţi pentru că este diferit, unic, izolat şi magic. Ideal ar fi să îţi aloci un weekend întreg pentru a colinda aceste meleaguri pentru a te bucura din plin de privelişti şi de a contempla cu răbdare puterea şi sensbilitatea naturii deopotrivă.

Surse foto: Elena Nişcoveanu

Articol scris de Elena-Gabriela Nișcoveanu – absolventă a unui Master pe Resurse Umane, pasionată de dezvoltarea personală, desen, oameni şi călătorii. Sunt atrasă de tot ceea ce înseamnă artă şi frumos, de exprimarea în mod autentic a trăilor sub formă de culoare, cuvinte şi impresii.