Dilema in miez de iarna

Nu m-am gandit niciodata cat de imprevizibila este lumea. Cat de repede se poate schimba totul, opiniile si principiile, zambetele si asteptarile . Totul este intr-o continua miscare, intr-o evolutie neobosita . Toate se schimba insa odata cu el… El este totul si nimic. El se intoarce si fuge, el ne invarte si ne mangaie. Cine este el? Timpul… Cel masurat in ticaitul unor limbi de ceas. Tu, un simplu om nu-l poti vedea, dar il poti simti numai aruncand o privire in oglinda… Sau pe fereastra. Aceste randuri se vor a fi dedicate unor probleme adolescentine, poate chiar superficiale.

Odata cu luna decembrie, se instaleaza in sufletele noastre ideea de sezon rece. Ne gandim la zapada moale ce va cadea din cer si la… Ei bine aici parerile sunt impartite in trei categorii. Copiii se gandesc la derdelusul ce ii asteapta, la saniute si oameni de zapada! Adultii pe de alta parte se gandesc la frigul ce le va incetini drumul catre locul de munca, la toate medicamentele de intarire a imunitatii si la toate cumparaturile special dedicate acestui sezon. Am uitat ceva? Ah! Da! Cea de-a treia categorie sunt eu. Un adult nematurizat, un copil mare ce atunci cand vede o vale alba acoperita de nameti nu isi doreste decat o sanie. Sau chiar mai putin! O geaca lunga pe care sa poata aluneca! Sunt sigura ca mai exista astfel de copii prea mari si ca nu sunt singura. Si totusi societetea se schimba. Si la fel si anotimpurile. Parca totl se declina. Un exemplu concret este chiar iarna acestui an. Un decembrie cald cu un Craciun parca primavaratic si un inceput de februarie rece si periculos. Speriata? Eu? Nu! Cu toate ca se presupunea a fi cod rosu in sudul tarii, am fugit in gara, am luat trenul si am plecat in satul bunicilor mei, sat aflat chiar in sud. Cpilaria mi se redifuzeaza de cate ori ies pe ulitele acestui sat. Fiecare poteca are amintirea ei, fiecare adiere are cate un suras si fiecare fir de praf are cate o zgarietura superficiala in genunchi. Cine ar fi crezut ca iarna asta va fi atat de rea? Ei bine, desi ne-a cam pacalit la inceput si ne-a imbatat oferindu-ne o mostra din caldura primaverii, iata ca acea Craiasa a Zapezii, despre care imi tot povestea bunica, a revenit.

Cu totii cunoastem generatia noua, cea care prefera site-urile de socializare in detrimentul discutiilor fata in fata. Generatia ce nu joaca fotbal in curtea scolii, ci doar apasand cateva butoane. Insa, aici, lucrurile sunt altfel. Copiii inca ies cu saniutele pe dealuri, le leaga formand un sir neregulat numindu-l trenulet, se bat cu zapada si fac oameni de zapada. Sa nu credeti ca ei nu ai internet sau conturi pe diferite site-uri de socializare. Majoritatea copiilor sunt la zi cu toate acestea. Insa nimic nu poate egala bucuria unei zile pe partie. La stiri cod rosu de ninsori, pe partie, verde la distractie.

Cu toate acestea insa, opiniile se schimba precum urmele lasate in zapada. Cand i-am spus bunicii ca plec la derdelus, zambetul i-a disparut si mi-a adresat o intrebare. Dilema bunicii suna cam asa: „Tu nu o sa te maturizezi niciodata?”. Am avut un gol in suflet cand am auzit aceste cuvinte. Am zambit. N-am raspuns. Si m-am intrebat si eu:”Daca nu acum, atunci cand?”. Ma uitam la bunica, parca asteptand un raspuns, desi intrebarea fusese pusa doar in mintea mea. Raspunsul intarzia sa apara. Apoi alte intrebari au venit ca o avalansa: „Oare sunt prea mare pentru asa ceva?”, „Oare sunt prea imatura?”, „Dar ce e rau in a face asta?”. Ati putea crede ca sunt nebuna, insa lucrurile astea m-au cam framantat o perioada buna. Nu le-am gasit un raspuns concret acestor intrebari, dar m-am resemnat. Mi-am spus ca acesta sunt eu, ca asa imi place sa imi petrec vacanta de iarna. Si ca orice varsta as avea, 17 ani, 25 sau 40, partia va fi mereu a mea. Am inteles insa ca societetea in care bunica mea a copilarit era mult mai diferita decat cea actuala, mai stricta, mai clara. Am incercat sa ii explic ceea ce vreau sa fiu si ceea ce vreau sa traiesc, dar nu m-a ascultat. Si-a sustinut punctul de vedere bazat pe principiile si obiceiurile in care a copilarit si a trait. N-am reusit sa o conving de nimic, dar nici ea nu m-a facut sa imi schimb parerea.

Am plecat prin ploaia de gheata. M-am lasat purtata cu un fulg de nea. Am cazut in palma unui copil si m-am topit privind alte mii de lucruri ce-mi seamana cum cad, sau se ridica purtate de adiere. Alti fulgi, alti copii, alti oameni. Iarna e un anotimp placut. Plin de secrete si ganduri, de aventuri si zambete. Priviti pe fereastra si bucurati-va de fiecare fulg de nea! Merita!

Andreea-Iuliana Ortan