Avangarda revizitată. Ediția a IV-a: AVANGARDA ROMÂNEASCĂ Avangarda Europeană (1919-1939) în Arhiva Națională de Filme a României
Ediția a IV-a: AVANGARDA ROMÂNEASCĂ
Sesiunea I-a: Benjamin Fondane
Vineri, 22 noiembrie, ora 17.00 – Cinemateca Eforie (Str. Eforie 2, București) – Sala „Jean Georgescu”
Sâmbătă, 23 noiembrie, ora 19.30 – Cinemateca Eforie (Str. Eforie 2, București) – sala „Jean Georgescu”
Cinemateca Eforie – Arhiva Națională de Filme a României a lansat, începând cu 17 noiembrie 2012, un demers de revizitare a operelor cinematografice create de regizorii avangardei europene, cu scopul cercetării modului în care s-a constituit cultura vizuală autohtonă și cultura filmului în perioada de dinainte și de după naționalizarea din 1948 a producției cinematografice din România, cât și a filmelor deținute de cinematografele locale. Prima ediție a proiectului a cuprins avangarda cinematografică franceză, cea de-a doua ediție a abordat avangarda sovietică, ediția a treia s-a ocupat de avangardele germană și olandeză.
Artiști: Dimitri Kirsanoff, Benjamin Fondane, Arthur Honegger
Concept și viziune curatorială: Igor Mocanu
Organizatori: Cinemateca Eforie – Arhiva Națională de Film a României
Cinstit vorbind, pelicule avangardiste în sens istoric, create de autori din România, pe teritoriul României, nu există. Însă nu aceasta este paradigma culturală în care se înscriu avangardele istorice, conceptul de „artă națională” nu se aplică în cazul lor decât ca adversar perpetuu, unul din mulți alții, mult mai semnificativi. Avangardele istorice au fost, se știe astăzi, transnaționale, formând o rețea complexă de circulație a fluxului artistic și o infrastructură menită să reconfigureze estetico-politic harta lumii. De un provincialism mereu cosmopolit, cum ar spune Roger Shattuck, avangardele istorice au încercat și, de cele mai multe ori, au reușit să transgreseze limitele, fie acestea conceptuale, între diverse constructe estetice, fie cât se poate de practice și concrete, între diverse structuri administrative, statale, instituționale. De aceea, dilema dacă Tzara a fost român, ungur, evreu, elvețian sau francez este futilă pentru avangardele istorice, care oricum ar prefera, cel mult, răspunsul că a fost toate la un loc.
Iar dacă pelicule avangardiste realizate de autori din România pe teritoriul României nu există, avem în schimb, pe de o parte, creatori de filme din România, însă care s-au exersat în alte state, iar pe de altă parte, o întreagă cultură a filmului, produsă, întreținută, promovată și până la urmă impostată de avangarda românească în câmpul mai larg al culturii vizuale autohtone.
Așa cum am arătat până acum în cadrul proiectului „Avangarda revizitată. Avangarda europeană (1919-1939) în Arhiva Națională de Filme a României”, avangarda românească a fost mereu conectată la evoluția culturii filmului în lume, fie acesta avangardist, expresionist sau experimental. Cele mai importante opere avangardiste europene sunt semnalate prompt în revistele de avangardă din România, însă de la un punct încolo chiar analizate teoretic cât se poate de pertinent, culminând, în 1933, cu publicarea primei monografii despre Chaplin scrisă de Ion Călugăru. Există așadar, în cadrul avangardei istorice române, un front de atac ce încearcă să practice expresia a ceea ce foarte curând se va numi a șaptea artă, fie scriind scenarii pe care să le realizeze în film alții, fie realizând chiar ei acele filme. Dar mai există și un front teoretic, de interpretare a filmului avangardist.
În 1923, Felix Aderca scrie piesa de teatru Zburător cu negre plete sau Visul unei nopți de mai pentru reprezentațiile teatrale experimentale de la Compania „Insula”, inițiată de B. Fundoianu și Armand Pascal în 1922, piesă gândită ca „o comedie lucidă în trei acte și un prolog, cu muzică și film”. Filmul din această comedie lucidă trebuia să înfățișeze personajele, proiectate inițial în plan secund, după care ieșind din film și intrând pe scenă. Nu alta era funcția experimentului cinematic al lui Eisenstein din același an, Dnevnik Glumova, gândit tot ca proiecție video pentru o piesă de la Teatrul Proletkultului din Moscova. În aceeași perioadă, Geo Bogza compune scenarii de film în revista „Urmuz”, anticipând puțin noua specie literară pe care o va practica Fondane peste câțiva ani, aceea a cinepoemelor. Până atunci însă, H. Gad (Henri Fischman), fostul director de la „Clopotul”, o revistă avangardistă politică, ajuns la Londra, angajat la filiala Pathé Frères de-acolo, colaborează cu George Pearson, pentru scena cu păpuși din pelicula The Little People (1926). În același an, dansatoarea Lizica Codreanu interpretează segmentul coregrafic în rolul lui Pierrot Fulgerul, într-un costum creat de Sonia Delaunay, din filmul lui René le Somptier, Le p’tit Parigot. În 1930, actrița de origine română Pola Illéry (alias Paula Iliescu) joacă în filmul lui René Clair, Sous les toits de Paris. În 1933, Eli Lotar, fiul lui Tudor Arghezi este operatorul lui Buñuel pentru documentarul sonor Las Hurdes; în 1934, Fondane scrie scenariul filmului Rapt regizat de Dmitri Kirsanoff, iar în 1936, în Argentina, turnează propriul film de avangardă intitulat Tararira u La bohemia de hoy. În tot acest timp, autorii români de avangardă scriu neîntrerupt despre ei sau despre filmele omologilor lor din alte state, ba chiar se bucură de colaborarea teoretică a unor nume precum Ricciotto Canudo, Léon Moussinac sau Hans Richter. Ultimul dintre aceștia, Hans Richter, se bucură de o atenție specială în paginile revistelor, „Contimporanul” anunțându-i sosirea în România în 1924 pentru un turneu al „filmului abstract”, tot așa cum Fondane va deveni peste un deceniu ambasador al filmului suprarealist în Argentina, delegat fiind de colegii din Paris. Tot Hans Richter este cel care acordă un spațiu destul de generos lui Tristan Tzara și Marcel Iancu în documentarul experimental din 1961, Dadascope, grație căruia îi putem auzi pe cei doi intonându-și opera.
Mai e necesar să specificăm că foarte puțin din aceste pelicule s-au păstrat în arhive? Însă ceea ce s-a păstrat, urmează să defileze în cadrul celei de-a IV-a ediții a „Avangardei revizitate…”.
Ediția a IV-a. Sesiunea I-a: Benjamin Fondane
Pe 14 noiembrie 2013 se împlinesc 115 ani de la nașterea lui Fundoianu / Fondane. Poate că cel mai pătrunzător efort de înțelegere a culturii cinematice create de Fondane e de găsit în documentarul pe care regizoarea Ana Simon l-a dedicat în 1998 operei avangardistului român. Un documentar-portret, după expresia exactă a Danei Duma, în care ochiul regizoarei și împreună cu el, al spectatorului, parcurge pas cu pas traseul lui Fondane prin propria operă, în care cinematografia deține un rol și o funcție esențiale. Documentarul Anei Simon este unul din cele mai importante incursiuni în opera cinematografică a lui Fondane și se află, poate nu întâmplător, sub incidența unui alt avangardist canonic, Jean Vigo, căci protagonistul Atalantei (1934, anul lui Rapt) Michel Simon, este și socrul Anei Simon, o ascendență și tradiție care nu se poate să fi rămas fără urmări asupra perspectivei unui Fondane captivant și uluitor în documentarul din 1998.
BENJAMIN FONDANE
Elveția, 1998, Documentar, 30 min
R. Ana Simon
S. Ana Simon
Muzica: Paco Ibañez
Sunetul: Denis Wallois
Operatori: Sorin Chivulescu, Leonid Berdicesvsky, Thierry Le Nouvel, Dominique Bauguil
Producător: Maia Simon
Pe 26 februarie 1934, ziarul parizian „Aujourd’hui”, publica o avancronică semnată de René Daumal, în care acesta anunța premiera iminentă a unui nou film modern, în care contribuția scenaristului ar fi mai importantă decât cea a regizorului. „Cine este autorul filmului?”, se întreba Daumal. Regizorul se numea Dimitri Kirsanoff și se afla la al șaselea film, în timp ce scenaristul, deși se exersase îndelung în compunerea unor scenarii comerciale pentru Paramount, se poate spune că abia acum își făcea debutul ca autor original și autentic de scenarii, iar el se numea Benjamin Fondane. Rapt era titlul peliculei, o adaptare după romanul din 1922 a lui Charles Ferdinand Ramuz, La Séparation des races. Însă nu o adaptare loială ficțiunii lui Ramuz, ci mai degrabă ideii pe care acesta o propagă: aceea a luptei absurde dintre două comunități conviețuitoare, în cazul de față, premonitoriul conflict interetnic între comunitatea germană și cea franceză dintr-un sat elvețian, separate habitual, nu și administrativ, de un munte. Mâna lui Fondane recurge la o esențializare tipică esteticii avangardiste și la o necesară scoatere în evidență a fondului ideatic, lăsând preocuparea formală pe seama regizorului. De aici, poate, și ambiguitatea auctorială le gată de paternitatea peliculei, creată și semnată totuși, bineînțeles, de autorul lui Ménilmontant.
RAPT
Franța, 1934, Ficțiune
R. Dimitri Kirsanoff
S. Benjamin Fondane (după romanul La Séparation des races de Charles Ferdinand Ramuz)
Rev. S. Corinna Bille
Imagine: Viktor Gluck, Oskar Schnirch, Nikolai Toporkoff
Editare: Arthur Hoérée, Mario Nalpas, Jack Salvatori
Muzică: Arthur Honegger, Arthur Hoérée
Sunet: Maurice Carrouet, André Reinhardt
Dir. artistică: Erwin Scharf
Producător: Dimitri Kirsanoff, Stefan Markus
Cu: Dita Parlo, Geymond Vital, Joe Alex, Robert Bagger, Auguste Bovério, Lucas Gridoux, Hans Kaspar Ilg, Jeanne Marie-Laurent, Charles Ferdinand Ramuz, Benjamin Fondane, Dyk Rudens, Nadia Sibirskaïa
