A fost odata ca niciodată, a fost cea mai frumoasă dată-așa-mi încep povestea care mi-a rămas în amintire pentru o viață. Totul s-a petrecut neplanificat,spontan, nu de pe o zi pe alta ci de la o oră la alta. 20 de ani, primul an de facultate, un oraș străin din care simțeam totuși nevoia de a evada. Banii erau o problemă pentru alții, pentru noi nu a fost, nu ne-am gândit la ei, cu un rucsac în spate am pornit spre ceea ce urma să fie aventura noastră. Alături de un om, fără de care m-aș fi pierdut la prima încercare, aș fi renunțat la primul hop am cunoscut ce înseamnă să trăiești. Un om, a cărui privire mă liniștea, un nebun care a crezut în ceea ce trăiam.

Plecarea a fost Gara de Nord din Timișoara…unde? În Jimbolia…un oraș dacă i se poate spune așa despre care nu știam nimic, un tren mizer, unde nu m-aș fi văzut dar care ne purta spre o lume nouă. Fiind iarnă, gerul nu ne-a fost prieten, ajunși undeva în jurul orelor 20:00 în Jimbolia, totul era beznă, nimic deschis, doar un centru în lucru, mult noroi și cam atât. Privind în jur am înlemnit, am găsit un loc unde am mâncat cea mai proastă shaworma din viața mea, care, în acel moment a bătut orice masă caldă ca la mama acasă, pot spune că mi s-a părut excelentă, am savurat-o. După care, stând în stradă, fără vreun plan, frigul ne intra-n oase, mi-era teamă că o să mor înghețată-ceea ce pentru mine, însemna infern. Am plecat să căutăm un loc unde să petrecem noaptea pentru că afară ne era imposibil. Ce am găsit, ne-a costat mai mult decât jumătate din suma de care dispuneam…dar am plătit și ne-am răsfățat pentru o noaptea cu baie fierbinte cu spumă și multe vise împlinite. Dimineața am vizitat Jimbolia, totul era închis, o bibliotecă despre care citisem era în renovare, apoi am mers în cimitirul locului pentru a vedea altceva…stranii plăceri, recunosc, dar cum am spus la început călătoream cu un nebun…ceea ce înseamnă că nici eu nu eram cu mintea întreagă!

Spre seară, ne-am întors în gară, cu gândul de a ne întoarce în Timișoara, dezamăgită într-un fel de nereușită m-am schimbat la față, cumva, ceva mă îndemna să nu, să dau o șansă acestei călătorii…modul în care el a înțeles m-a uimit-„Alege orice loc și acolo plecăm, nu ne întoarcem!” Plină de speranță am ales un nume ce m-a amuzat Kikinda…un oraș sârbesc…urma să aflăm, după ce ne cumpărasem bilete de tren doar dus…Ajunși în Kikinda, eram fără niciun ban valoros-dinari, aveam doar lei, fără bilet de întoarcere în țară, fără a ne putea cumpăra bilet, fără mâncare, doar o sticlă de suc și un pachet de țigări, fără semnal la telefon.

În ciuda situației în care eram, am râs cum rar am facut-o, am petrecut orele plimbându-ne în acel loc, comparând totul, îmi amintesc cum am văzut o casă enormă și am asociat-o cu o căsuță din turtă dulce…imaginația era tot ce ne rămânsese…n-am mai simțit foamea sau frigul, conta doar momentul,pe care l-am trăit din plin. Lăsându-se seara, ne-am întors în gară, tot ce aveam era sticla de suc ce se golise, câteva guri rămase…căutând în geantă am găsit 2 plicuri de nes, a fost un moment pe care l-am imortalizat printr-o fotografie…a fost cel mai bun nes cu cola, pe care mi-a fost dat să-l gust, pe o scară de la 1 la 10 acea senzație era de 1000. Atunci am simțit viața, când nu aveam nimic, atunci am simțit că trăiesc, când nu eram nimeni, când nu contam pentru nimeni, eram doi oameni pierduți ce trăiau. Trecând orele, îl aud pe nebun vesel spunând „Vrei să mergem la Istanbul?” am zâmbit…și după cum vă puteți da seama, am ajuns în Instanbul. Am călătorit fără bilet, am rugat controlorul să treacă cu vederea. Au fost ore în care credeam că trăiesc într-un film, că nimic nu e real. Dar după o călătorie cu sufletul la gură, am ajuns, iată-ne, doi nebuni într-un mare oraș, nemâncați, fără bani, fără nimic. Din nimic, am făcut o poveste. Am mers în primul magazin și ne-am spus povestea, am întâlnit oameni ce s-au mirat, dar care pentru o farfurie de mâncare ne-au dat vase de spălat, săli de mese de măturat și tot felul de activități asemănătoare. Cel care ne-a luat povestea-n serios a fost și cel care ne-a oferit un pat pentru câteva zile, zile în care am muncit pentru banii de bilete, nici mai mult, nici mai puțin, am avut fix cât costau biletele spre Timișoara. După o săptămână petrecută în Istanbul, ne-am făcut prieteni, ne-am creat amintiri ce nu pot fi șterse, ne-am cunoscut pe noi și ne-am depășit limitele.

Când am ajuns în Gara de Nord din Timișoara am plâns, n-am crezut că mă voi bucura așa de tare văzând steagul României niciodată, dar pe de altă parte îmi părea rău, știam că realitatea se va face simțită și nimic nu va mai fi ca în acele zile fără griji.

Ce am învățat din această experiență? Mulți m-au întrebat,cred că răspunsul ar fi:

Am învățat că cele mai frumoase amintiri vin din lucrurile neplanificate, că ceea ce simți e ceea ce-ți dorești, am învățat că nu ai nevoie de nimic pentru a avea totul, că poți fi nimeni pentru întreaga lume atâta timp cât însemni ceva pentru omul potrivit, am simțit cum te poate liniști un zâmbet, un sărut sau o privire și mai ales că alături de persoana dragă poți depăși orice situație.

Ce s-a întâmplat cu nebunul? L-a stricat realitatea ca și pe mine de altfel, ne-am „domesticit” să spun așa la suprafață, pentru că sufletul va fi la fel de nebun…pentru călătorie, pentru ceea ce am trăit îi mulțumesc, îi mulțumesc pentru amintiri!

Articol scris de Adela Ţinţoş