Fotografia ca mediu empatic. Cât din fotograf este în fotografie?

Când am fost abordat pentru a ține un Curs de Fotografie Urbană la Fundația Calea Victoriei, am știut că voi avea ocazia să mă desfășor liber în ceea ce privește abordarea predării acestei arte. M-am bucurat și am ales să predau fotografia încercând să le arăt oamenilor de ce m-am îndrăgostit eu de ea. Am decis să mă axez cât mai mult pe partea filosofică și practică, să încerc să predau metode de compoziție și încadrare mai mult, decât să îngrop cursanții în zona tehnică, considerând că o fotografie bună ține ceva mai puțin de aspectul tehnic și ceva mai mult de aspectul estetic. În final, nu contează cum a fost captată imginea ci chiar imaginea și mesajul în sine sunt mai importante.

Pentru mine, o fotografie bună reușește să stârnească o emoție, trebuie să țină privitorul capturat într-o lume a imaginarului propriu. Foarte mulți consideră că fotografia are rolul de a surprinde un moment în timp, lucru care este adevărat doar în limita în care timpul nu ar fi relativ. Trebuie să înțelegem că în clipa declanșării obturatorului timpul a fost surprins subiectiv în acel moment ales și încadrat și compus pentru a avea un sens, iar sensul de asemenea este supus relativității și subiectivității. Dacă o fotografie este prezentată de sine-stătătoare, fără context, fără istorie, ea va rămâne expusă la imaginația proprie a fiecărui privitor, ea va deveni mistică și va putea transcede barierele individuale, în fond, ea nu va face decât să îi ridice privitorului semne de întrebare cu referire la propriile gânduri și sentimente, se va transforma într-un fel de oglindă în care privitorul poate regăsi părți din el pe care nu știa că le are sau, dacă știa, poate că refuza să le „privească în ochi”.

Rolul fotografului este să dirijeze acest drum de introspecție, să îi dea o direcție, să creeze contextul și să ducă privitorul în teren necunoscut sau abandonat. Această dezbatere a moralității în fotografie a fost și încă este un subiect crud când vine vorba de fotoreporteri, pentru că în momentul în care aceștia apasă butonul de declanșare al aparatului, ei aleg ce bucăți din viață să imortalizeze, lăsând momentul să fie condus de propria subiectivitate ce se regăsește în contextualitatea imaginii. Încadrarea, compoziția imaginii, culoarea sau lipsa ei, contrastul, unghiul, tipul de obiectiv și nu în ultimul rând clipa, toate aceste lucruri sunt mai mult sau mai puțin în controlul unui fotograf, sunt unelte și mijloace de exprimare ale acestuia, iar faptul că ele există în trusa sa, ridică un semn de întrebare cu privire la mesajul unei fotografii: cât din fotograf este în fotografie? Aceasta este o întrebare la care nu vă pot da un răspuns complet, tot ceea ce vă pot spune este că un fotograf se gândește și își supune în permanență ochiul și mintea la măcar câteva dintre acestea în timp ce privește prin ocularul aparatului.

Emoția surprinsă este aleasă pe de-o parte conștient, pe de altă parte din reflex, ochiul este format să caute și să vadă lucruri care înseamnă ceva, care au un soi de mesaj, care pot capta o stare, care dezvăluie o parte de adevăr. Apoi vin alegeri, vezi ceva, ridici aparatul la ochi și începi să privești: „Există emoție; ce îmi place aici? Este persoana, este spațiul, este acel obiect, este lumina?” și începe un dans, elimini elemente care perturbă acel sentiment, acel simț pe care l-ai trăit și cauți sursa sa. Cu antrenament începi să le vezi fără să mai ridici apartul la ochi, devii mai rapid și mai precis. Cei mai buni creează mesaje vizuale și au scopuri bine definite, știu exact ce vor să transmită, știu simțul pe care vor să i-l trimită privitorului, aceștia sunt cei ce fac istorie.
Mi-a fost foarte greu la început să reușesc să îmi clarific gândurile pentru a le putea transmite verbal mai departe celor ce mă ascultau, iar cursul este în continuă dezvoltare. Nu au fost două ediții la fel, iar în acest moment sunt sigur că nici nu vor fi. Fiecare student vede altceva în aceeași imagine, situație care face cursul diferit de la o ediție la alta, iar acest lucru m-a împins la abordări diferite pentru fiecare ediție, fiind nevoit să le adaptez multitudinii de stiluri de fotografie și de gândire. Este întotdeauna surprinzător pentru mine cum același scenariu fotografiat de oameni diferiți, capătă înțelesuri diferite, dar în fond toate au ceva în comun: empatia.

Empatia este cheia, în fond, în artă nu poate exista ceva fără empatie. Simțul artistic este o joacă cu empatia și atingerea privitorului dincolo de operă, lucru care este valabil fie că vorbim de muzică, pictură, animație, cinematografie etc. Ea este tunelul care leagă cele două capete, ideea/mesajul și privitorul, cu ajutorul empatiei putem trimite sentimente direct către privitor, este la îndemâna artistului să își aleagă și să își construiască tipul de sentiment pe care dorește să îl transmită, însă un lucru este cert, mediul este cel al empatiei. O fotografie poate provoca o clipă de fericire, tristețe, mâhnire, simpatie, antipatie, ură, iubire, dezgust, excitare, greață, frică, curaj, poate inspira, poate îndoctrina sau poate schimba mentalități.
Dezbaterile libere pe care am ales să le țin la sfârșitul cursului sunt acolo nu pentru a critica imaginile făcute pe parcursul acestuia, ci mai degrabă pentru a încerca să le inoculez studenților ideea că estetica nu ține doar de linii, curbe, triunghiuri, spirale și alte elemente compoziționale ci și de un anumit factor fugitiv, un acel ceva, pe care nu îl poți găsi decât căutând constant, iar pentru fiecare acel ceva este diferit. Acesta este și motivul pentru care am ales să accept un număr de doar 15 studenți per curs, pentru a încerca să îi ajut pe fiecare să își găsească „ceva-ul”.

Valentin Boboc, lector Fundația Calea Victoriei – Atelierul de fotografie urbană: de la „poze” la fotografii