Spre rușinea mea, eu, o fană a rockului, am aflat de această formație abia acum câteva zile, mai precis pe 20 februarie. Motivul: am primit un bilet la concertul care urma să fie a 2-a zi, pe 21 februarie, în București, la Sala Palatului. Am deschis, deci, YouTube-ul și am ascultat câteva dintre primele melodii recomandate. Combinația dintre muzica rock si flautul si vocea lui Ian Anderson mi-a dat o senzație de calm extrem de plăcută.

Live, totul a căpătat amploare . Am închis de câteva ori ochii pentru a mă simții cu totul cuprinsă de căldura muzicii, în timp ce mă clătinam ușor pe scaun și bateam din picior ritmul muzicii.

Vocea lui Ian A. m-a dus inițial cu gândul la un narator de povești vechi englezești. Părea ușor obosită, dar cu un timbru pe care nu l-am mai auzit până în acel moment, dulce, cald și limpede. A început fiecare melodie cu o scurtă prezentare, care avea uneori forma unei relatări, alteori a unei glume. Am ajuns după primele melodii la concluzia că acest om este cu adevărat un geniu. Pe lângă faptul că este un muzician și un compozitor talentat, felul în care simte și interpretează muzica este un spectacol în sine. La aproape 70 de ani, a sărit, a dansat, a alergat și a cântat stând într-un picior, poziție care a devenit o semnătură pentru el, ajungând pe afișul acestul turneu. Experiența sonoră în momentele în care a combinat flautul cu diferite sunete a fost desăvârșită și, pentru că nu îmi găsesc cuvintele pentru a exprima cele auzite, vă invit să căutați piesa ,,No Lullaby”, varianta live, pentru a vă delecta ochii și urechile cu o interpretare de geniu.

Când concertul s-a apropiat de final, fiecare membru ne-a oferit un solo impresionant: David Goodier la bass,John O’Hara la clape, Scott Hammond la tobe, iar Florian Opahle, mezinul formației, în vârstă de doar 34 de ani, la chitară electrică. Fiecare melodie a avut o poveste care se derula pe ecranul din spatele formației, care te aducea mai aproape de subiect. Spectacolul de lumini a ajutat și el la crearea atmosferei, fiind adaptată prin intensitate, ritm și chiar culoare.

Ordinea pieselor a fost cea cronologică, iar Ian A. nu s-a putut abține să menționeze faptul că majoritatea melodiilor au apărut chiar înainte ca actualul lor chitarist, Florian O., să se nască.

Formația a fost înființată în 1967 și până în 1980 a scos câte o melodie în fiecare an. Membrii inițiali au fost Ian A., Glenn Cornick (bass), Mick Abrahams (chitară și voce) și Clive Bunker (tobe). De atunci Jethro Tull a schimbat numeroși membrii, iar din 2005, trei violoniste, Lucia Micarelli, Ann Marie Calhoun și Anna Phoebe, colaboreaza ocazional cu trupa.

Mă bucur că am fost pusă în contextul în care am aflat de această trupă. Cred că fiecare persoană căreia îi place muzica rock, de orice fel, va găsi o melodie de la Jethro Tull pe care să o îndrăgească. Gama lor variază de la blues și jazz, la folk, rock progresiv și hard rock, iar unele melodii, cum ar fi Bouree, sunt inspirate din muzica marilor clasici.

Dacă nu ați ascultat până acum Jethro Tull vă recomand să nu ezitați nicio clipă. În cazul în care vă place și vă pare rău că ați ratat concertul, stați liniștiți, este pentru a 6-a oară când vin la noi în țară și cu siguranță nu ultima.

Material scris de Daria Coza