Azi mă gândesc la cum a trecut deja o săptămână de când încercam, cu greu, să îmi revin după trei zile nebune. Trei zile de muzică bună, oameni mișto și o atmosferă diferită pentru scena de metal din România. Metal Gates Festival a fost, fără ”doar” și ”poate”, surpriza anului, pentru mine. Un festival dedicat doom/death/black metal, aflat la prima ediție care promitea deja prin line-up, dar la care lumea încă se uita sceptic. Ca idee, scena pentru genurile de mai sus, la noi, e mică. Ca fan, văd cum trupele sunt promovate insuficient sau deloc. De concerte nu mai am timp să vorbesc. Dar a apărut un festival, în mijlocul lunii noiembrie, care promitea să țină 3 zile și să adune în jur de 20 de trupe cam de peste tot. M-am gândit că cel care organizează, ori se plictisește teribil ori e nebun. Deja aveam toate motivele să nu lipsesc.
Am aflat ulterior că ”nebunul” din spate este Mihai Ilie (zis Mihu) solistul trupei Abigail și master of disaster la Final Step Production. Cei care îl cunosc poate știu deja, dar eu cred că Mihu este cel mai mare fan doom metal de la noi. Și poate și cel mai dedicat organizator. Timp de 3 zile, îl vedeai peste tot și nicăieri, alergând să mulțumească, să salute, să se asigure că totul e în regulă. Prin toată agitația și-a făcut timp și de un concert, Abigail fiind una din trupele care au cântat în prima zi de festival. Dacă asta nu e devotament și dăruire, atunci nu știu ce e.
Când te gândești la un festival cu headlineri internaționali, te gândești la o locație mare. Mihu s-a gândit la Quantic, care a fost locația ideală. La îndemână, aproape de mijloacele de transport, suficient de mare încât să găzduiască un număr decent de oameni și suficient de mic încât să creeze o atmosferă caldă și prietenoasă. Oamenii se știau între ei în mare parte; după cum spuneam, publicul e modest. Revenind la organizare, totul mi s-a părut foarte bine pus la punct. Programul a fost respectat cu foarte mici decalări pe alocuri, staff-ul a fost foarte prietenos, sunetul a fost bun, totul s-a desfășurat în mod civilizat. Simt nevoia să mulțumesc pentru spațiul lăsat în fața scenei pentru fotografi, dat fiind faptul că am mai fost la alte evenimente și nu puteai nici să te strecori între gard și scenă, dar și oamenilor de la pază care s-au comportat frumos cu lumea, spre deosebire de alte evenimente. Cu luminile ne-am cam bătut, dar fără ele unde mai era atmosfera?
Știam trupele din afiș dar de ascultat, ascultasem doar jumătate. Restul am vrut să fie surpriză. Și chiar au fost. Încă o mișcare îndrăzneață din partea lui Mihu a fost programul. De la ora 17 până la ora 2-3 dimineața, mi s-a părut cumva ireal. Dar am alergat în fiecare zi în speranța să prind toate trupele. Ca o pre-concluzie, aș fi regretat mult timp dacă nu treceam pragul la Metal Gates Festival. Nu a fost nici o trupă care să nu îmi placă. Poate doar Primordial puțin, că nu eram mare fană nici înainte. Mourning Sun, Animae Silentes, The Foreshadowing mi-au creat probleme în a-mi menține atenția asupra fotografiatului iar la Votum îmi culegeam maxilarul de pe jos. Îmi pare rău că nu am apucat să văd și When Nothing Remains dar, încă o dată, felicitări lui Mihu pentru cum a gestionat situația. Parcă nu e festivalu, festival fără să anunțe o trupă, pe ultima sută de metrii că nu mai poate ajunge. Cumva, nici nu le-am simțit lipsa dar m-am bucurat de show-ul prelungit Abigail.
Saturnus a încheiat prima seară, memorabil. Dacă mă întreabă cineva, nu credeam că au atâția fani la noi. Ce îmi place mie la trupele de doom e că nu există concerte scurte, pentru că nu prea există nici piese scurte. Festivalul a avut o fluiditate care m-a surprins plăcut. Fiecare trupă continua, într-un fel, ce a început cealaltă. Oamenii au fost constanți, a fost multă energie și entuziasm atât pe scenă cât și în public. Vedeam în fiecare zi aceleași fețe fericite, aproape în același loc. Deși seara a doua și seara a treia nu au fost închise de către headlineri, lumea a stat până la ultima formație. Saturnus și Primordial au mai trecut pragul nostru în ultimii ani, dar Swallow the Sun s-a întors după aproape un deceniu în România. Mulțumesc, pe calea asta, Mihu, pentru un vis devenit realitate.
Un mare plus a fost atmosfera ”de familie”. Cam toate trupele au stat jos, în public, au băut o bere cu fanii, au dat autografe, au făcut poze și nu a tras nimeni de ele, cum vedem că se mai întâmplă uneori. Aș vrea să spun și ceva de rău despre Metal Gates Festival, dar chiar nu am ce. Totul a fost un efort supraomenesc, foarte bine pus la punct. O primă ediție a unui festival care se va întoarce în forță și pe care îl voi recomanda mereu. Congrats, Final Step Production. Congrats, Mihu!
Recenzie de Adelina Maria Sahlean
