„Lohengrin”

 Povestea lui Lohengrin, supranumit şi „Cavalerul cu lebădă”, este inspirată din legende care au circulat în mitologia germană, numele eroului fiind legat de mitul Sfântului Graal şi al Cavalerilor Mesei Rotunde. Wagner asemenea altor genii ale vremii sale a fost fascinat de ideea romantică a venirii unui cavaler din universul Divinului către lumea pământească, atras fiind de puternicul sentiment al iubirii. Acțiunea este plasată în vremuri îndepărtate, în prima jumătate a secolului al X-lea pe teritoriul actualei Belgii, când Elsa este acuzată pe nedrept de uciderea fratelui său, iar în apărarea ei soseşte, tocmai când soarta-i părea pecetluită, un dar divin,  cavalerul Lohengrin.

Opera Română din București a pus în scenă pe data de 23 mai un spectacol grandios, în stil clasic al acestei nestemate opere a lui Wagner. Distribuția aleasă pentru această dată a fost:

Împăratul: Horia Sandu

Lohengrin: Marius Vlad Budoiu (invitat)

Elsa: Iulia Isaev

Telramund: Valentin Vasiliu

Ortrud: Madeleine Pascu

Crainicul: Vasile Chişiu

Gottfried: Andrei Ştefănescu (debut)

Împăratul a fost interpretat cu multă noblețe și prestanță de Horia Sandu, o voce experimentată și impunătoare. Acesta intervenea în reglarea raporturilor între părțile aflate în conflict, vocea sa sugerând echilibru și calm.  Elsa, interpretată de Iulia Isaev, a fost o voce caldă, frumoasă, rotund înveşmântată, cu accente liniare, de altfel potrivite acestui personaj angelic, dar și naiv. Este evidentă aplecarea cântăreţei către muzica germană, timbrul ei delicat şi melancolic reușind transpunerea în visarea Elsei. Linia melodică a eroinei a fost dublată de orchestră de un fond muzical neutru.

Madeleine Pascu, în Ortrud a făcut un rol deosebit soprana, cântând cu aplomb, punând accente remarcabile în pasajele de forţă, demonstrând în același timp versatilitatea vocii sale (cerută de trăsăturile personajului pe care-l interpreta) prin trecerea firească de la insinuare la furie, de la furie, apoi la implorație și de la implorație la mândrie și impetuozitate până la căderea în dizgrație și umilință. Și-a jucat atât de bine rolul negativ, încât la sfârșitul operei ajunsesem să o urăsc pentru ceea ce le făcuse celor doi eroi pozitivi, Lohengrin și Elsa.

Telramund a fost interpretat de Valentin Vasiliu care a impresionat printr-o voce impunătoare de bariton, printr-o prezenţă scenică inspirată şi un joc actoricesc convingător.

Decorurile au indus  o atmosferă specifică universului mitologic, undeva între realitate și imaginar, în care eroii, oamenii acelor timpuri vechi s-au mişcat cu naturaleţe, demonstrând că povestea lui Lohengrin așa cum și-a imaginat-o Wagner a fost și este una vie, iar subiectul de actualitate. Decorurile concepute în stil minimalist, simbolizează atmosfera Brabantului mitologic, iar elementul scenografic principal pare a fi triunghiul şi tetraedrul – sugerând filonul religios al Sfântului Graal. Costumele au fost concepute pentru a delimita clar, binele de rău prin folosirea culorilor opuse: Ortrud şi Friedrich von Telramund sunt îmbrăcaţi în negru și culori închise, pe când Elsa şi Lohengrin apar numai în alb.  Remarcăm în cadrul decorurilor și silueta bărcii în formă de lebădă, ca și proiecțiile luminoase pe verticală, mai ales, odată cu apropierea „cetelor nelumești”, apropierea „Graal-ului”. De asemenea, o altă aluzie dramaturgică la constituţia eterică a lui Lohengrin este îmbrăcămintea lui argintie, strălucitoare.

Spectacolul de operă «Lohengrin» se adresează sensibilității, credinței în forțele divine, de dincolo de lumea noastră în momente de emoție, tandrețe, de invocare a rugăciunii. Se adresează și „rațiunii prin simboluri, metafore, laitmotive vizuale și celor care acum cred și celor care acum cercetează…”, apreciază regizorul Ștefan Neagrău care semnează punerea în scenă a acestei opere. De asemenea, remarcăm  faptul că regizorul a reușit să creeze personaje bine conturate şi să le manevreze eficient pentru a ”spune” muzical o poveste magică despre credinţă, dragoste şi devotament.

Unul dintre cei mai importanţi dirijori din Grecia, Myron Michailidis, a fost  invitatul special al Operei Naţionale Bucureşti. Director Artistic al Operei Naţionale din Grecia, maestrul a avut plăcerea de a fi la pupitrul dirijoral al orchestrei Operei Române. De-a lungul carierei sale, Myron Michailidis a dirijat mai multe orchestre importante din Germania, Israel, Italia, Cehia, Mexic, Slovacia, Polonia, Portugalia, precum si cu majoritatea filarmonicilor din Grecia. Dirijând cu echilibru și atenție partitura lui Wagner, renumitul dirijor și-a demonstrat exemplara sa reputație muzicală.

Ansamblurile corale, ca și dialogurile dintre eroi și cor au funcționat parcă de la sine, spiritul lucrării a fost prezent în orice accent și culoare orchestrală. De multe ori ascultând corurile și orchestra, eroii am avut impresia unei muzici infinite care făcea să se nască în mine un dor nepământean.  De-a lungul spectacolului am distins cu plăcere trăsăturile de limbaj specifice lui Wagner tonalitatea lărgită, leitmotivul, simfonismul, orchestraţia. Orchestra părea omniprezentă, nu numai  în fosă cât şi pe scenă, având forța unui personaj viu, în același timp asigurând background muzical pentru desfășurarea narațiunii și susținerea partiturilor personajelor și a corului.

O operă plină de vrajă a cărei cunoaștere profundă se dezvăluie treptat, la fiecare nouă audiție. Faptul că mi-a plăcut extraordinar de mult cred că nici nu mai e nevoie să spun, că m-am bucurat de absolut tot, de povestea romantică a eroilor principali, amintindu-mi neîncetat de cea a  „Luceafărului” lui Eminescu. După aproximativ patru ore și jumătate de stat la operă la care adăugăm și pauzele, am plecat fascinată, foarte impresionată de ceea ce am văzut și de șansa de a fi avut parte de o așa încântare a sufletului și minții, cuprinsă de vraja pe care neîndoios Wagner a simțit-o (și transmis-o), pornind pe drumul cunoașterii spirituale, folosind forța expresivă a muzicii sale purtătoare a sentimentelor sale înălțătoare. Deși am mai fost și la alte spectacole de operă aș putea spune fără să greșesc că „Lohengrin” a fost unul dintre cele mai reușite cu putință, cu atât mai mult cu cât se știe că această lucrare wagneriană este una dintre cele mai dificile compoziții pentru operă din câte s-ar putea găsi.

 Recenzie de Gabriela Tudose