După aproape cinci ani de absenţă din repertoriul Operei bucureştene, baletul „Femei” a revenit pe scena Operei Române din București în zilele de 25 şi 31 ianuarie a.c. Gheorghe Iancu este coregraful care a dat „naștere” acestei piese complexe de balet contemporan memorabile prin conceptul propus de autor, prin punerea în scenă a acestuia și trăirea artistică a personajelor/dansatorilor.
Libretul a fost construit pornind de la textul nuvelei cu același titlul a lui Anton Pavlovici Cehov. Parcurgând opera lui Cehov, Coregraful Gheorghe Iancu rămâne impresionat de această nuvelă în care distinge o tipologie diferită a femeilor din universul obișnuit al lui Cehov pe care o păstrează de-a lungul anilor în caseta sentimentală a sufletului său. Odată ce ocazia i-a fost acordată, având practic „mână liberă”, când Maggio Musicale Fiorentino (Italia) i-a comandat maestrului lucrarea, renumitul dansator și-a luat curajul de a imagina și pune în scenă această poveste de excepție pe care o păstra tainic în buzunarul inimii. De ce tocmai această poveste? pentru că așa cum însuși dansatorul susține este prezentată o categorie aparte de femei, care reprezintă, în fapt, idealul feminin al dansatorului, femeia care sacrifică totul în numele iubirii. În această nuvelă, personajul principal feminin nu mai este unul melancolic, visător, static, ci unul activ, care nu se resemnează și care nu se predă în fața vieții care se interpune între ea și iubirea vieții sale. Identitatea sa umană nu există în afara iubirii. Personajele nuvelei sunt femei care trăiau în perioada războiului și imediat după, aproximativ prin anii ’40-’50, femei forțate să se căsătorească cu niște bărbați pe care nu îi cunoșteau. Mașa era la rândul ei o fată de doar 14-15 ani obligată să urmeze același traseu ca și suratele ei. Dar, Mașa nu se resemnează niciodată. Când întâlnește dragostea adevărată e în stare de orice ca s-o poată trăi/avea. Ea împinge lucrurile până la crimă, ajungând să-și ucidă soţul în numele unui vis de dragoste destrămat, ea neacceptând nici violența masculină, nici degradarea socială. De aceea pe drept cuvânt, Gabriella Gori, un cunoscut critic de dans a susținut că personajul Mașa, prin forţa psihologică şi dramatică, poate fi pus pe aceeași linie cu Tatiana lui Puşkin (din Evgheni Oneghin) şi cu Anna lui Tolstoi (din Anna Karenina). Renumitul dansator, el însuși mărturisea în interviul acordat: „Femeia din acest spectacol m-a impresionat prin puterea ei, prin dragostea pe care-o găseşte în viaţă. Este un personaj care are o forţă sufletească şi o forţă de a iubi aşa de mare încât o duce la autodistrugere în momentul în care îi este negată posibilitatea de a-şi trăi această iubire.”
Unui asemenea personaj trebuia găsit un artist pe măsură. Pe bună dreptate, alegerea prim-balerinei a făcut parte din procesul creației acestui spectacol pentru că Gheorghe Iancu a găsit în dansatoarea aleasă, încă de pe vremea când aceasta avea doar 18 ani, forța și trăirea necesară unui asemenea personaj. Într-o astfel de balerină, renumitul coregraf a găsit acea emulație-provocare pe care ți-o poate da un dansator extrem de dedicat actului artistic. În interviul său, Gheorghe Iancu recunoștea că a fost impresionat de această „creatură”- Letizia Giuliani – care trăia și vibra în „pielea” personajului, chiar și la repetiții. De cum a văzut-o dansând, a realizat „momentul de creaţie când se naşte această înţelegere nespusă între coregraf, între autorul baletului şi interpret.” Deși premiera absolută a spectacolului „Femei” (Donne), realizat pentru Festivalul Maggio Musicale Fiorentino, a avut loc în anul 2002 și a fost decernat cu distincția Danza & Danza, prim-balerina a venit abia acum în România pentru prima oară. Cu această ocazie ea a mărturisit: „În acest moment simt că pot trăi povestea într-un mod profund. Când eşti tânăr ai puţină experienţă, eşti mai atent la partea tehnică, însă acum mă pot dedica total părţii artistice”. Odată cu trecerea anilor, balerina a acumulat inevitabil o experiență de viață acest lucru, permițându-i să îmbogățească cu emoții artistice mult mai profunde dansul său.
Letizia Giuliano a încântat publicul spectator prin forţa, graţia şi expresivitatea interpretării, făcând un rol creat parcă anume pentru ea. Prim-solista a etalat o tehnică de excepţie şi a redat publicului, cu multă sensibilitate, graţie şi rafinament, stările şi trăirile personajului interpretat.
Rolul „Amantul” a fost interpretat de către balerinul de origine cubaneză Amilcar Moret, a apărut impozant şi expresiv, balerinul onorându-și numele pe care și l-a făcut în urma consistentului său palmares internaţional.
S-a remarcat de asemenea rolul „Soțului” interpretat de balerinul român Călin Rădulescu al cărui dans a evocat cu precizie și implicare portretul tipic din narațiune.
Dansatorii nu au etalat prea multe figuri de balet clasice, dar au pus în scenă mișcări complexe, precise și îndrăznețe, care reusesc să trezească emoția umană, făcând contribuția eroilor principali și a întregului corp de balet echilibrată și bine dozată în desfășurarea întregului fir epic. Nevoia coregrafului în a-și face înțeles demersul artistic a fost îndreptată astfel încât mişcarea să capete vibraţie interioară într-o simbioză perfectă cu muzica și decorurile. Acest lucru s-a răsfrânt în conștiința și sufletul spectatorului ca o stare de emoţie artistică şi fascinaţie aparte. Geometria figurilor de balet, desenul extrem de sugestiv creionat pe fiecare secvență narativă, remarcându-se printr-o plasticitate de mare frumuseţe a încântat publicul bucureștean care a știut să savureze prospețimea, noutatea și revelația pe care dansul contemporan ți-o oferă.
Secvențele de muzică admirabil alese au făcut ca dansul să beneficieze de o coloană sonoră remarcabilă alcătuită și „asamblată” cu precizie de maestru de-a lungul întregului fir epic din lucrări ale compozitorilor Serghei Rahmaninov, Dimitri Şostakovici, Igor Stravinski, Paul Hindemith şi cântece ortodoxe ruseşti.
Decorul și costumele austere și simple au potențat înțelegerea mesajului, a dramatismului spectacolului. De altfel ele au fost parte a dansului, cu ajutorul lor, țesându-se dansul artiștilor: imaginea cu acea masa simplă ce simboliza convenția căsătoriei, încadrată de niste stâlpi ce coborau printre dansatori, „zidurile” între iubită și amant, de fapt, un gard simplu de fier format din trei părți mobile ce inițial îi separa pe cei doi iubiți, apoi transformându-se în triunghiul iubirii, imaginea morții când dansatoarele foloseau părți ale costumului negru pentru a se acoperi și descoperi și prin mișcări de mare forță sugestivă exprimau groaza și întunecimea morții, felul cum a fost imaginată crima, utilizând acel scaun și pahar unde se concentra lumina asupra celor două personaje (Mașa și sotul), moartea celor două personaje, a Mașei și a soțului. Scenografa spectacolului, Luisa Spinatelli, este de parere ca baletul Femei „lasă amprente în mintea şi inima cititorului şi cu siguranţă tulbură prin actualitatea sa încă puternică”. Devin remarcabile în memoria afectivă a privitorului: scena nopții nunții, cu crispările și trăirile răscolitoare ale Mașei și ale soțului, masa ce sugera supliciul evenimentului, apoi scenele de iubire pasională în lumina albastră, când pe muzica lui Șostakovici, El și Ea se întâlnesc și se îndrăgostesc, într-o zi de toamnă, cu frunze căzânde diafan pe scenă, când Mașa părea că zboară de fericire, că-și deschide cu adevărat porțile inimii, prin zborurile ei înalte, armonioase alături de amantul ei. Impresionante și dramatice au fost scenele când Mașa a cunoscut brutalitatea masculină, trio-ul distructiv al iubirii, ca și zbaterea ei între iubire și convenție socială. Fiecare secvență narativă se desfășoară pe fundalul unei palete dramatice muzicale ce a fost distribuită cu multă grijă astfel încât să potențeze semnificația poveștii. Banda sonoră este colorată și cu mici secvențe de muzică liturgică rusească, din nevoia de a reda un fond sonor adaptat specificului rus al narațiunii.
Mesajele profunde, emoția și bucuria transmise prin dans au cucerit publicul român, iar aplauzele au fost pe măsură. Spectacolul s-a desfăşurat într-o sală arhiplină şi s-a bucurat de un real succes, aplauzele şi felicitările din partea publicului răsplătind munca şi evoluţia de înalt profesionalism și dăruire a artiştilor și a întregului corp de balet.
Consider cu această ocazie că ar merita mult mai serios mediatizat acest spectacol și aceşti artişti români care chiar au făcut cariere de succes prin lume. De ce personalităţi artistice, precum maestrul de balet Gheorghe Iancu, sunt practic necunoscute în România? Gheorghe Iancu a avut-o ca parteneră ani de zile pe prim-balerina Carla Fracci, a colaborat cu mari regizori de teatru şi de operă ai lumii, precum Georgio Strehler, Beppe Menegatti, Gheorghe Iancu a dansat pe cele mai importante scene din lume, la Teatrul Scala din Milano, Royal Opera House din Londra, Bolshoi Theatre din Moscova, Opera din Berlin, Opera din Roma. Realizarea acestui balet a dovedit din plin măiestria sa în a exprima prin dans trăiri complexe, în a exprima o întreagă poveste cum este cea scrisă de Cehov.
Este adevărat că marii artiști aparțin lumii întregi și se pot produce oriunde li se oferă spațiul și șansa desavârșirii creației pe care o pot aduce la lumina scenei, dar oare nu avem nevoie de producții ale artiștilor români și în spațiul artistic românesc ? Oare școala românească de balet să fie o resursă umană valoroasă și valorificabilă doar în producțiile străine și apoi reimportate în țară?
Text de Gabriela Tudose
