Albert Weber – Legends: icoană pop și întrebarea din pătratul roșu

Muzeul Național de Artă Cluj-Napoca, 30 iunie-19 iulie 2015

Nu, n-am să folosesc niciun fel de sintaxă a imaginii, mi-am spus intrând în curtea muzeului. Aerul trena, gros ca o melasă din pricina căldurii: cu ochii mijiți, mă încruntam la cuvintele pretențioase de curator care-mi vâjâiau în cap. Apoi a început neprevăzutul: în încăperea unde era expus Weber era plăcut și răcoros, iar cu doamna care supraveghea pânzele m-am înțeles ireproșabil (ba chiar am primit fursecuri!). Mi-am justificat pe scurt prezența și am început turul tablourilor de la stânga la dreapta, țopăind câțiva pași înapoi sau holbându-mă insistent preț de câteva minute.

Expoziția nu avea nicio legătură cu așteptările mele de consumator forjat de neo-postmodernism. În ansamblul lor, compozițiile și portretele îmbinau trăsături și subiecte pop-art, lucrate într-o manieră de realism fotografic care era spart (cu o precizie anume) de elemente de grafică abstractă. Întâi am admirat execuția: mâna fantomei de la operă în prim-plan, blurată ca și cum imaginea ar fi fost supra-expusă. Coafura și gura deschisă în zâmbet a lui Brigitte Bardot, în alb și negru, căzând în diagonală peste silueta sobră a reginei Elisabeta a Angliei. Muhammad Ali și Hemingway privind vigilent. Printre pătrate și dreptunghiuri colorate, o Barbie cu cizme înalte, neverosimil de albe, părând că urmează să alunece de pe scaunul galben, mai plastic decât ea, totul în colanți roz care nu mai sunt la locul lor (în fundal, jumătate dintr-un bust de femeie neoclasic, de o simetrie absolută): căci ce mai înseamnă Frumosul, Binele sau Adevărul? Forme care curg una în cealaltă, se contopesc și rămân totuși distincte: deasupra lor, certitudinea morții, relativitatea genurilor, un semn de întrebare albastru, perisabilul existenței umane, o mirare în roșu.

Albert Weber-despre care nu auzisem înainte-are rădăcini clujene și locuiește și activează în Elveția. Citind catalogul expoziției, m-am trezit cârcotind: da, să ai numele substantivizat, iată consacrarea artistică într-un singur cuvânt. Weberismul, spun cei care se pricep, e o tehnică specifică de a combina abstractul și realismul în aceeași imagine: experiența mea dinaintea picturilor sale îl recomandă, totuși, pentru altceva. Am simțit-căci ochii au fost doar un mijloc-că imaginile create de el planează asupra lucrurilor lumii vii, văzute sau neînțelese, asupra unor universuri mute pentru urechile noastre. Într-un tablou descompune un apus, suprapune linii și umbre și amestecă totul cu negru, roșu și auriu: atât ni se dezvăluie din cum privește artistul, iar subiectele lui sunt de aici, din lumea oamenilor de carne și oase. Mesajul se descoperă participând la întrebările pe care le propune: în ,,Victory Yellow, o mână umană încremenește în semnul păcii. După această aparență, semnele se desfac: victoriei îi urmează haosul până la stabilizare, așa că nimicul înconjoară mâna într-un galben reconciliant, ulterior și complementar vărsării de sânge. Libertatea astfel obținută va fi consolidată prin acea fereastră mică din dreapta compoziției, albă ca o ieșire din luptă, insesizabilă aproape.

Elementele abstracte intensifică sensul tablourilor din expoziția Legends; ele devin mesajul și îl conțin nu exclusiv, ci concentrat: o culoare apare ca să explice, susțină, transfigureze, încapsuleze, într-o rețea de referințe discrete la existența umană. Întrebările pe care le ridică aceste imagini sunt ele însele chestionate, ca semne ale slăbiciunii sau ale puterii: comunicarea între interior și exterior, între bărbat și femeie, vulnerabilitatea forței, sordidul din viețile noastre dramatizat și politizat de revoluția măștii lui Anonymous. Aici se formează conjuncția în care lucrările dobândesc adâncime, căci gravitația mesajului se stabilește prin cel mai simplu mijloc de reprezentare vizuală.

Rădăcinile figurative ale tehnicii weberiene par un instrument eficient de investigație a emblemelor culturale moderne pe care le recalibrează în calitatea lor de modele umane dezirabile. Sculptura, canonul erotic, permanența ca imposibilitate, vigoarea gândului-toate acestea sunt examinate spre a echilibra-sau nu-calitatea istorică a modernismului și a modurilor sale de reprezentare. Firul anchetei? Am ieșit înapoi în praful Clujului, iscodind despre ce mai poate fi azi ideograma, fără să știu a cui mai e întrebarea.

Aparent eterogene, operele lui Albert Weber nu țintesc semnificații stabile, structurate în povești coerente. Cele mai realist tratate subiecte sunt înconjurate de geometrii abstracte, aflate într-o sincronicitate istorică anume dezorganizată, pentru a face loc repetițiilor și completărilor autorului. Actul creației este asumat ca o dezordine activă, al cărei caracter arbitrar deznoadă scheme de gândire notorii și invită la unele noi, libere măcar în clipa descoperirii lor.

Prin metaforele sale vizuale, Weber citează o varietate de canoane abstracte și figurative, redescoperind independența imaginii artistice în relație cu modul de reprezentare pre-existent: în acest fel, weberismul încearcă să descarce presiunea exercitată de convenție. Cumva, operația estetică la care Duchamp a supus-o pe Monalisa se continuă în maniera lui Weber de a face critică subversivă. Parodiile lui articulate și meșteșugite transformă artele vizuale într-o șansă nu la originalitate, ci la originalizare.

Dacă sensul unui tablou e viu, atunci el nu există înaintea acestuia (exceptând academismul). Ele se contruiesc una pe cealaltă, și ating eficiența optimă în comunicarea cu privitorul atunci când semnificația ne descoperă imaginea. Cuvintele sunt oarbe și sărace: o pictură va îndemna la exprimare însă ea va exprima exclusiv, întotdeauna doar în spațiul acela provizoriu și nestatornic al emoției vizuale. Paul Valery spunea că e necesar să ne scuzăm când vorbim despre pictură: senzația colorată nu are echivalent verbal, numele ei aparține altei lumi decât cea care o conține întâi. Iar dacă imaginea este fiica Nostalgiei, suntem nevoiți să admitem că simbolul se comunică și că verbul este un element artificial al diegesis-ului. Un document vizual ține întotdeauna de domeniul ficțiunii personale și nu poate fi citit: el ni se arată ca un semn care invită la interpretare fără să-și dezbrace vreodată enigma, fiind infinit polisemantic. Fără gramatică sau alte legi din categoria comunicării, pânzele lui Weber nu sunt argumente, nu sunt false sau imposibile, frumoase sau contradictorii. Să ne bucurăm, deci, că nu există un grad zero al privirii, și că putem lua parte la o lectură interactivă a documentației unor stări implicite și neafirmate despre curiozitatea de a trăi în secolul unor altfel de icoane.

Ileana-Daniela Suciu // ileanasuciu90@yahoo.com // Sibiu, România 

Absolventă a Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca, secţia Română-Norvegiană, cititor înrăit de antropologie, cu o fascinaţie nepotrivită pentru nori, timp şi patologic.