Caracteristic stilului său, Lia Bugnar ocheşte 7 metehne dintr-o lovitură, propunând o versiune laică a piesei lui Jean-Paul Sartre „Cu ușile închise”. Elemente commune? Spațiul ermetic ca pretext al decorului și prezenței celor 7 personaje aduse laolaltă, deși nu se cunosc. Introspecția. Prejudecăți și judecăți. Pedepse și vulnerabilități. Cerințe, sancțiuni, tensiuni. Un casting și condițiile de selecție reușesc să țină în aceeași cameră 7 persoane total diferite. 

 La început, fiecare dintre ele poate să își facă o descriere fidelă personalității și intereselor; lucrurile sunt clare; interacțiunile sunt doar de complezență, ceea ce și permite publicului să stabilească radiografiile personajelor și de ce nu, neștiind ce va urma, un favorit.

 Ce se întâmplă, însă, când spaţiul de așteptare devine iadul lui Sartre? Când locul etanș duce la reflecție? Când,  fără să vrei, ajungi să povestești detalii din viața ta unui necunoscut și să îți pierzi coerența sau șarmul afișat mai înainte?

 În același timp, ce se întâmplă când iadul Domnului devine iadul lui Big Brother? O echipă de producție și goana după rating, timp de trei zile, pun personajele pe sticlă pisată ca publicul să aibă ce aplauda la sfârșit.

Ilinca Manolache, Anghel Damian, Cătălin Babliuc, Lia Bugnar, Andrei Runcanu, Nicoleta Lefter, Marius Manole, Maria Obretin retrăiesc recurența ușilor închise: „Iadul sunt ceilalţi”, la Cafe Godot. De această dată, însă, a răspunde în fața lui dumnezeu înseamnă a răspunde cerințelor forumului emisiunii. Ceea ce păstrează Lia Bugnar în piesă, sunt ceilalți și constanta tendință de justificare. Ce-i drept, orice debranșare de la exterior, duce către introspecție. Iadul începe când, în reflectări, intervin fortuit întrebările celorlalți. Judecățile lor. Prejudecățile. Concluziile și folosul împrejurimilor. 

 În această situație cine devine favoritul? Drogata? Bădăranul? Timidul? Pițipoanca? Artista? Onestul? Glumețul? Oare nu cel care se cunoaște într-atât de bine, încât să poată lua parte la orice judecată, inclusiv la propria sentință? Sau poate Marius Manole joacă rolul unui personaj care a înțeles absurdul, încât conștiintei să nu îi pese de mustrări, ci de resemnare? Poate scăpa de lovitură acela care nu vrea să demonstreze cuiva ceva? 

 Sau în piesa aceasta toate personajele mor, până la urmă?

 

Recenzie: Sorina Cimpoeru