Lay(ers)
Un spectacol de Cristina Lilienfeld

Lay (ers) se conturează în jurul unei metafore a sinelui.
Cristina Lilienfeld ne invită să participăm la un joc intim, o introspecţie a sinelui, ea apărând în ipostaza de oglindă, atât sieşi, cât şi nouă privitorilor.
Autoarea ne invită să medităm asupra unor aspecte precum: straturile existente până la esenţa, necesitatea exprimării corporale, dar şi a singurătăţii (ca motor/procedeu al cunoaşterii de sine).

Piesa este formată din 3 momente.
Începutul o surprinde pe autoare îmbrăcată în lut, aşezată sub ploaie, pe podea. Acest moment se vrea senzorial, emotiv, fiorii fiind cu uşurinţă transmişi publicului, prin intermediului sunetului de ploaie şi a atmosferei de clar-obscur.
Al doilea moment este cel care îndeamnă publicul să ia parte la piesă, exprimându-şi senzaţiile de până atunci, prin scrierea acestora pe corpul Cristinei. Aceasta îşi decojeşte pielea, demonstrând astfel că îşi asumă cuvintele, renunţând apoi la ele, pentru a putea să evolueze. Gesturile ce urmează arata rolurile pe care aceasta le joacă în viaţa de zi cu zi, multitudinea de persoane pe care le încorporează.
Momentul final o surprinde într-un mediu intim, înaintând spre public cu un lighean în mână; prin spălarea lutului de pe corp, autoarea ne arată că se desparte de celelalte personalităţi ale ei şi de trecut, precum un şarpe îşi lasă în urma pielea moartă.
Prin însumarea celor 3 părţi se crează un contrapunct, apa-lutul-focul (senzaţiile, trăirile) constituind o comuniune şi o relaţie cu materia primordială.

Ca răspuns la întrebările publicului, Cristina a replicat că formă spectacolului Lay (ers) a rămas în mare parte aceeaşi, doar structura construindu-se în timp (cu fiecare reprezentaţie a piesei), întrucât mişcările şi acţiunile sunt infinite.De asemenea, ea a recunoscut că forţa spectacolului este însăşi vulnerabilitatea, cea care reprezintă în final, cea mai importantă formă de dominare.

Spectacolul este fluid, iar structura e clară; contactul cu publicul (din a doua parte a piesei) simbolizează renunţarea la proiecţii, şi este redat prin îndemnul Cristinei de a ne implica în reprezentaţie şi a scrie pe pielea ei ce gânduri, senzaţii, sentimente am trăit până în acel moment, luând parte la această demonstraţie.
Cuvintele scrise de public intra în carne, pielea Cristinei asimilându-le, iar felul în care acestea circulă, trăiesc, o influenţează şi onorează, prinzând rod.

Piesa a fost realizată în cadrul unei rezidente ArtstNe(s)t la Luxemburg oferite de Centrul de Cultură “George Apostu” Bacău şi Centre Choregraphique Trois C-L şi a obţinut recent Marele Premiu al competiţiei ALT CONCURS NAŢIONAL DE COREGRAFIE.

Am rămas impresionată de modul în care Cristina a realizat un pact cu publicul, de a da şi a primi afecţiune, de a ne face părtaşi la nişte trăiri atât de intime, încât după acestea ne-am simţit cu toţii mai uşori, liberi şi legaţi de rădăcinile noastre şi de natură.

Recenzie de Mihaela Chiseliţă

Imagini de pe site-ul oficial CNDB