Arhitect reputat și profesor universitar al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, domnul Augustin Ioan și-a făcut timp și pentru un scurt interviu pentru blogul revistei Art Out, ocazie cu care aflăm istoria Bucureștilor. Vă invit la o lectură plăcută.
Cezara Miclea: Cum ați caracteriza arhitectura medievală a orașului București?
Augustin Ioan: Sunt mai multe niveluri de analiză aici. În primul rând, nu este vorba despre un singur oraș. După cum îi spune și numele, care e la plural, ca și Ploieștii, ca și Piteștii, e vorba de o confederație de localități care s-au agregat împreună pe un interval de câteva secole. De exemplu, cartierul Floreasca este construit peste vatra a trei sate. Deci, Bucureștii sunt un târg medieval, ca un loc de popas de-a lungul unei traiectorii comerciale care pornea de la Leipzig, și trecea prin Brașov și era pe drumul Constantinopolului, pe drumul Stanbulului; treceai munții și după o zi de mers, opreai la Ploiești; încă o zi de mers și erai la București, apoi ajungeai la Giurgiu, apoi treceai Dunărea, și tot așa până când ajungeai la Istanbul. Am găsit o casă a voievodului martir Brâncoveanu lângă Veliko-Târnovo, la Arbănași.
Deci ăsta ar fi fost rolul lui, dovada prezenței unui număr destul de important de hanuri de-a lungul Dâmboviței, ca să spun așa. Unele au reînceput să reapară în peisaj, cum e hanul lui Manuc, care a fost restaurat și reconstruit relativ curând. Orașul era gândit ca un astfel de loc de popas peste noapte, cu bisericile lui. Erau și foarte multe biserici în care noțiunea de parohie în sensul geografic coincidea în același timp și cu noțiunea de breaslă: biserica Șelarilor, biserica Blănarilor. Acestea ședeau împreună, dar aveau și propriul lăcaș de cult. Așa se explică parțial și numărul mare de lăcașuri de cult din București… asta ca să mă refer și la următoare întrebare pe care ați formulat-o.
C.M.: Cu ce se distinge stilul arhitectural al bisericilor din București în contextul larg al stilului bisericii de tip ortodox răsăritean?
A.I.: Exact. Evident că statutul de capitală, Târgoviște versus București, a upgradat condiția urbană a celui din urmă oraș. Statutul de capitală a Valahiei i-a dat o șansă în plus, pas înainte pe care l-au accentuat intervențiile urbane de după 1859, deci după Unirea Mică, Principatele Unite având capitala politică la București. Și îl avem pe Principele, apoi Regele Carol I, care a decis să reformuleze la propriu și la figurat centrul orașului într-un oraș european, occidental, până atunci el fiind un decent târg oriental. Dar și în postura orientală, și în postura occidentală seamănă foarte mult cu partea vestică, europeană a Istanbulului. Dacă ați fost, ați putut constata că e o atmosferă foarte asemănătoare cu atmosfera Bucureștilor.
M-ați întrebat și de trăsăturile bisericilor. Există caracteristici ale bisericilor valahe mai importante decât distincția dintre București versus mahala sau provincie, dacă e de la marginea urbei sau dacă e din alt oraș. Au mai rămas foarte puține pentru că de la începuturile urbei, oricare ar fi fost aceste începuturi, arhitectura era pauper executată, predominant din lemn, paiantă, cărămidă țigănească; mai lua foc, o mai puneau jos cutremurele.
Sunt două momente cruciale, însă: momentul brâncovenesc, în toată Valahia, nu numai în București; în București găsim câteva exemplare: Fundenii Doamnei, Sfântul Gheorghe Nou, unde sunt moaștele lui Brâncoveanu, expuse din nou cu fast în 2014 și biserica lui de la Mogoșoaia. Ca să bat puțin câmpii pe tema aceasta de care îmi e foarte dragă, am făcut de curând o expoziție cu colegii și prietenii mei, dl. Prof.dr.arh. Marius Marcu Lapadat și sculptorul Ionel Stoicescu, împreună cu acad.prof.dr. Răzvan Theodorescu, un proiect care ne-a pasionat mai mult de un an de zile.
Uneori bisericile ajunse la Brâncoveanu primesc un program iconografic nou; cele noi au mai multe etape de construcție, inclusiv o nouă geometrie sacră, alte proporții și alte criterii de ordonare spațială: pridvor, uneori precedat de un chiostro, turlă peste naos și Brâul Maicii Domnului, adică torsada care înconjoară, apotropaic, lăcașul de cult, separând cerul de pământ. Nu pot să spun că se occidentalizează bisericile ortodoxe, dar adesea vin meșteri italieni care lucrează în Valahia, vin pietrari din Transilvania și lucrează în Valahia, e de fapt o reîntemeiere bizantină a arhitecturii bisericilor din Valahia. Gândea voievodul să refacă un mini-Bizanț, iar în 24 de ani mai că a reușit. Interesant e că cele mai reprezentative biserici brâncovenești din București sunt făcute după moartea lui Brâncoveanu: Kretzulescu și biserica mare a Mănăstirii Văcărești. Acestea două sunt bisericile absolute, și gândiți-vă că sunt făcute sub domnii fanariote, în ciuda atmosferei ostile din țară, construirea continuă după aceleași principii brâncovenești, reformatoare. Ceea ce este remarcabil dacă stați să vă gândiți, pentru că de-abia din secolul al XIX-lea lucrurile s-au mai schimbat o dată și nu în bine, cu pseudo-neo-clasicisme și uitarea picturii bizantine sau a muzicii monodice. S-au mai construit biserici bizantine și în perioada interbelică. Biserica Mănăstirii Cașin sau Sfântul Elefterie Nou e biserică bizantină din speța Sfintei Irina de la Constantinopol.
C.M.: Care ar fi etapele, în mare, ale modernizării arhitecturale bucureștene?
A.I.: Acum sigur că ar trebui să definim ce înseamnă modernizare pentru că și ce a făcut Carol I tot modernizare se cheamă, deși stilistic, evident că nu este, dar a intrat într-un proces masiv de rescriere a orașului. S-au construit foarte multe mănăstiri în centrul orașului, s-au suprapus cladirile peste fundații medievale. De exemplu, Casa Armatei este construită pe ruinele mănăstirii Sărindar, sau CEC-ul – peste Sf.Ioan. Atunci a fost privit ca un program modernizator, de occidentalizare în orice caz, nu știu dacă modernizator. Destul de mulți arhitecți de sorginte franceză sau măcar de școală bozartistă pariziană, au venit și au lucrat aici. Mulți arhitecți români s-au dus la studii la Paris, au revenit la București și au lucrat în manieră franceză, până când unii s-au săturat de pastișă, de manierism și eclectism, cum ar fi Ion Mincu, care a creat neoromânescul și, prin emulii săi, Școala Națională.
Modernizare în sensul stilistic al cuvântului găsim în anii ’30, când regele Carol al II-lea a retrasat tot centrul orașului. Era o idee luministă: axe drepte, unind piețe cu edificii administrative/palate, respectiv cu statui în centru. După diferitele ridicări de cartiere peripetere comuniste, care au venit în anii ’80, când regimul Ceaușescu a distrus orașul în numele modernizării, uneori după aceleași planuri interbelice, prost sau deloc înțelese (să nu uităm că așa zisa magistrală Berzei-Uranus s-a făcut și în numele împlinirii proiectului de a uni Școala de Război de Piața Victoriei!
Suntem în stadiul în care avem 450 de hectare dărâmate de centru, încă, după treizeci de ani! Dacă ne mai modernizăm o dată, dispare orașul cu totul!
C.M.: La sfârșitul secolului al XIX-lea încep să se construiască clădiri simbolice ale tipului de urbanitate modernă, care constituiau și imaginea instituțională a acelei perioade a României. Cum au apărut unele dintre aceste clădiri reprezentative?
A.I.: Întâmplarea face că vorbim chiar de începutul anului în care se împlinesc 150 de ani de la sosirea lui Carol I în țară și 135 de ani de la instalarea regatului. Un an de bilanț. Clădirile de care amintiți, de la Castelul Peleș, Pelișor, Foișor (Sinaia) la Palatul Regal și Cotrocenii din București au rol reprezentativ, dar sunt și lăcașuri de cult ctitorite de regi. Cotrocenii, din mănăstire, au devenit reședință pentru Ferdinand și Maria, mult înainte de încoronarea de la Alba Iulia – și ce rol important a avut regina Maria în configurarea spațiilor interioare ale fostei mănăstiri din Cotroceni, sau la Pelișor! Chiar acum lucrez cu aceiași colegi mai devreme citați, la o expoziție dedicată rolului monarhiei în arhitectură, unde toate aceste lucruri sunt pe larg menționate.
C.M.: Cum ați aprecia viziunile arhitecturale aplicate asupra Bucureștiului în perioada comunistă?
A.I.: Sărim peste întrebarea asta, că ar trebui să folosesc cuvinte urâte… Oricum, am scris suficient despre subiect.
C.M.: Aș vrea să vorbim, dacă se poate, despre felul cum s-a realizat constituirea marilor cartiere muncitorești de blocuri de tip comunist?
A.I.: În primul rând, cartierele în sine nu sunt comuniste și nu au devenit capitaliste pentru că ne-a vândut Petre Roman pe nimic apartamentele; sorgintea lor este în Bauhaus, și înainte de asta, în dom kommuna (clădirea-comună, dar în sensul Comunei din Paris!), a constructivismului rus. Aceasta a fost gândită ca un instrument de intervenție socială, separând familiile, luând copii și crescându-i separat etc.; aveau ideea asta, utopizantă în sine, dar blocurile, și cartierele însele s-au construit aproape la fel, în formule soft față de dom kommuna. Primele cartiere (Balta Albă, Drumul Taberei) sunt în principiu semne ale urbanității europene (occidentale), exceptând câteva lucruri esențiale: 1. Proprietatea; terenurile au fost expropriate, naționalizate. 2. Acest tip de arhitectură este o arhitectură de ne-administrat în sistem privat, deoarece exercițiul proprietății private nu se poate face în gândirea colectivă.
