Eşti persoana care mi-a dat viaţă.

Mai ţii minte, în copilăria mea, cât de nedespărţită eram de tine? Îţi mai aduci aminte când te voiam doar pentru mine şi voiam doar timpul tău? Micuţă fiind, nu era loc să mă văd: posesivă, naivă, fricoasă, lipsită de autonomie.

Am crescut acum. Mi-am compensat însuşirile care-mi lipseau cu altele noi şi plenare. Îmi pare rău fiindcă nici acum nu mă vezi, nu mă ştii cu adevărat, deşi eşti lângă mine fizic. Dar nu-i nimic. Se spune că părinţii fac întotdeauna ce e mai bine pentru copiii lor. De abia acum am înţeles că ai fost acolo pentru mine cum ai potrivit tu, cum ai simţit tu sau cum ai judecat.

În felul tău probabil m-ai iubit, în stilul tău caracteristic: rece, critic sau dur la exterior şi cald, sper, în interior. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Îţi mulţumesc pentru că ai fost alături de mine în clipele grele. Tot ce ai dăruit, ai dăruit în felul tău. Tot ce ai iubit, ai iubit în felul tău şi tot ce ai apreciat, ai apreciat asemenea.

Cuvintele tale mi-au fost în viaţă sabie sau ocrotitoare. Ai fost dintotdeauna un om sincer şi am apreciat asta la tine. Eşti de admirat, mama mea, pentru că ai fost dintotdeauna un om puternic, indiferent de obstacolele vieţii. Un om care a trecut prin multe încercări emoţionale şi totuşi, nu te-ai dat niciodată învinsă.

Mi-aş fi dorit ca pentru o clipă să ştiu cum e să fiu apreciată de tine. Ce lucru măreţ! Nu ştiu nici până acum, cu înaintarea în vârstă, cum e ca părintele tău să fie mândru de tine. Dar nu-i nimic. Nu ai ştiut, poate, cum e să oferi asta fiindcă, probabil, nu ai primit nici tu la rândul tău. Îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-ai purtat-o întotdeauna. Nu ştiut dacă ai oferit asta pentru că ai simţit sau pentru obligaţia care-ţi revenea ca părinte.

Poate a fost din amândouă motive. Îţi cer iertare pentru nopţile în care nu te lăsam să dormi din cauza plânsului meu. Îţi cer iertare pentru clipele în care te-am necăjit. Îţi cer iertare că nu pot să-ţi umplu golurile sufleteşti pe care le ai de mic copil, dar am obosit. Orice ţi-aş oferi şi orice ţi-aş spune, nimic nu te încântă şi nimic nu te-ar mulţumi.  Îţi cer iertare că nu mă vezi şi nu mă cunoşti cu adevărat.

Ştiu. Părinţii fac întotdeauna ce-i mai bine pentru copiii lor, chiar dacă nu ştiu ce înseamnă acest lucru. Cine ar şti? Îţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit în viaţă şi m-ai ocrotit când a fost nevoie.

Probabil ai obosit. Am obosit, cred, cu toţii în relaţia părinte-copil. Mi-aş dori să vezi tot ce facem pentru tine. Voi fi lângă tine în felul meu. Îţi voi purta de grijă de acum încolo cât am să pot eu şi cum o să pot eu.

Îţi mulţumesc pentru plimbările pe care obişnuiam să le facem doar noi două prin oraş. Nu cred că a fost niciodată sentimentul de prietenie între noi, cu siguranţă, strict mamă – fiică. Mulţumesc pentru tot ce mi-ai dăruit şi dă-mi voie să ne acceptăm pe fiecare dintre noi… aşa cum suntem.

Andreea-Luigia Borcilă