Nu am învățat până acum cuvinte suficient de frumoase pentru a te descrie și mai ales pentru a descrie modul în care mă simt când ești în preajmă. Știu că iubiri au fost, sunt și cu siguranță vor mai fi…diferite, nu pot spune că ceea ce simt pentru tine este supremul…că mai mult decât asta nu există…nu știu și nici nu-mi pasă. Sentimentul pe care-l simt de fiecare dată când zâmbești, când ma privești, când mă iubești știu că nu poate fi întrecut… inima mea nu ar putea cunoaște ceva mai pur și măreț în același timp.
Am citit undeva că a spune Te iubesc unei persoane este o invitație la eternitate…mi-a plăcut, dar nu ți-am spus-o niciodată…de teamă ca absurdul să nu intervină și eternitatea să-și găsească sfârșitul. Poate că te-ntrebi de ce n-am spus până acum aceste două cuvinte…de ce-mi arăt neîncetat iubirea dar nu ți-o declar verbal… îți răspund… de teama de a nu distruge cu cuvinte ceea ce am creat cu liniștea… liniștea aceea în care ne pierdem ore întregi, momentele noastre când privirile vorbesc , atunci când stăm îmbrățișați lăsând doar sufletul să se exprime…de teamă de a nu pierde toate astea prin cuvinte care uneori au puteri nebănuite. Nu am nevoie de ele în ceea ce te privește , știu doar că tu ești prezentul vieții mele , că alături de tine pot face orice, pot visa cu ochii deschiși, pot fi eu cea adevărată.
Îmi vine în minte o întrebare pe care insistent mi-ai pus-o, în repetate rânduri, la care am evitat să răspund… o să-ți spun acum, tabloul ce se derula-n mintea mea, în timp ce te-am strâns pentru prima oară în brațe cu ochii strânși ca și cum eram în vis și nu voiam să mă trezesc era…laguna albastră…albastră cum sunt ochii tăi, oferindu-mi libertatea de care aveam nevoie și frumusețea naturii pe care o iubesc așa de mult…
Într-un final am înțeles că fericirea mea poartă un nume , că acasă nu sunt patru pereți ci două brațe în jurul meu , nu știu unde duce drumul meu , dar merg cu încredere și speranță dacă te țin de mână. Nu folosim prea multe cuvinte când vine vorba despre noi, iar asta-mi place la tine…că ai înțeles că lucrurile frumoase se simt…nu se spun!
Sunt cuvinte ce nu încap într-un plic , nici într-o mie… cuvinte pe care le-aș putea folosi dar nu-mi doresc , îmi ajunge că dimineața privirea ta limpede îmi zâmbește, că beau din cafeaua ta și-ți simt gustul , că te am și te mai vreau , că după atâta timp…ești cel care nu mi-a promis luna dar m-a dus mai aproape de ea… iar asta este mai mult decât suficient , știu că totul e bine când se termină cu TINE.
Când ne-am cunoscut ți-am spus…că voi coborâ la prima stație cu sufletul în mâini…azi nu am alte bagaje… m-ai cuprins așa cum am venit… goală, umplându-mi viața cu tot ce are mai frumos… de aceea vreau să-ți mulțumesc, tu, cel mai iubit dintre pământeni ești destinația mea finală.
Țintoș Adela
