Pesimismul își întemeiază toate judecățile ontice pe o primă judecată morală. Totul plânge, toate sunt rele și poartă numele durerii. Sensul lumii trebuie decriptat în favoarea ”stărilor de fapt”, a existenței ”cu adevărat”. Până și accesele de fericire sunt susceptibile, ele ascund – ca iluzii – coregrafia autentică a deșertăciunii. De aceea, orice privire aruncată în jur e obligată să angajeze totodată întrebarea ”cum stau lucrurile de fapt?”.
Categoria estetică a ”lucidului”, deși reclamă un contact intim cu ”adevărul”, căutându-l oriunde și jertfindu-i orice confort, alege întotdeauna să adauge un sens în plus imediatului. Încrederea lui este dăruită în întregime propriilor asocieri, scepticismul său e pozitiv și se mișcă pe traiectoria unei interpretări originare a lumii, ignorând ceea ce lumea caută să imprimea ea însăși în carnea percepției. Pe de altă parte, scepticul pyrrhonian își suspendă judecata și nu suplinește nimic în ceea ce vede. Față de el, pesimistul insistă asupra tensiunii paradoxelor, nepotrivirile îi sunt contingente și, în cele din urmă, iluzorii.
Atunci când întreb ”ce e de fapt acolo?”, nu fac altceva decât să jignesc ceea ce-mi apare, forțându-i statutul de aparență.
Problema solipsismului – sau a ”creierului din cuvă” – e un exemplu veritabil al falselor probleme în care poate cădea fugărirea autenticului. Este totul ”numai în mintea mea”? Este, oare, rezistența lumii generată subiectiv? Are, cumva, lumea o consistență vagă, asemănătoare visului?
Dar eu nu pot să mă îndoiesc cu sens de ceea ce mi se dă. Orice neîncredere de acest tip comportă un risc patologic: asocierile în favoarea cărora exclud ceea ce îmi apare, abia ele sunt un surplus neavenit. Căci chiar în vis, eu nu am la îndemână ambele lumi spre a le compara. Una dintre ele este presupusă, pe când cealaltă, prezentă. Îndoiala în privința ”realității” este o scăpare a celui care poartă înăuntru o neîncredere de dinainte, nestimulată pe drept de nimic dimprejur. Singurele momente din vis în care înțelegem că nu trăim cu riscul morții, neavând în joc miza ultimă, sunt cele în care ne trezim pe jumătate, primind influxuri vigile. Atunci întâlnim o ruptură în lanțul cauzal pe care, învățând nenumărate succesiuni stabile ale evenimentelor, o înțelegem drept semn al derealizării episoadelor perceptive dezlegate de orizontala somnului. În rest, existența ”culcată” este o reconstrucție secundară, o prejudecată retrospectivă.
O existență de fapt e de negăsit. Ea va fi întotdeauna un vis al celui ce-și dorește să fi visat o lume a cărei realități e totodată o decepție.
Articol scris de Răzvan Pindic
