Arta contemporană nu e politicoasă, apare acolo unde te aştepţi mai puţin şi apoi se ţine scai de privirea ta. Uneori e de-a dreptul insistentă, dar asta doar pentru că are ceva de spus. Cam aşa stau lucrurile şi cu sculpturile din materiale mai mult sau mai puţin convenţionale care au acaparat în ultimele zile atenţia trecătorilor din zona Pieţei Revoluţiei.
Sculpturile antropomorfe şi dinozaurul/cămila/un-patruped –în- orice- caz roz au stârnit deja reacţii destul de diverse. Turiştii rătăciţi prin Bucureşti îşi fac conştiincios datoria de a poza exponatele, skaterii obişnuiţi să exerseze pe marmura din jurul Obeliscului-Monument al Revoluţiei se întreabă cum să integreze obiectele în antrenamentele lor de seară , în timp ce funcţionarilor din ministerul din apropriere nu le rămâne decât să strâmbe zelos din nas. In fond, fiecare răspuns este justificat. Obiectele coboară de pe soclu, încearcă să interacţioneze cu trecătorii , iniţiază un dialog, fie el şi contradictoriu. In umbra monumentului oficial, sculpturile contemporane par nişte intruşi, dar asta este o parte importantă a mesajului.
Cămila roz, cum a fost plastic numită de cei mai mulţi trecători, nu este, de fapt, nimic mai mult decât o gigantică gumă de mestecat gata să se desprindă definitiv şi să se prindă de un pantof, o geantă sau o pereche nouă de pantaloni. Titlul Cei (7)6 ani de acasă explică motivaţia obiectului, guma de mestecat devenind un simbol al lipsei de respect , al indiferenţei crescânde cu care spaţiul public este tratat în România. Sculptura nu încearcă să vorbească despre eroism, sacrificiu sau alte valori declarate pompos prin monumente oficiale inexpresive, ci despre somnul raţiunii care naşte monştri, lăsând spaţiul să fie sufocat de obiecte. Guma supradimensionată scoate indiferenţa de sub preş, din colţurile ascunse ale societăţii, şi ne obligă să o privim cum îşi extinde tentaculele ocupând tot mai mult spaţiu şi afectând până la urmă omul. Nu întâmplător, sculpturile antropomorfe, fragmentare par fragile faţă de monstrul roz care se înalţă în spatele lor.
Sculptura Cei (7)6 ani de acasă realizată de Ana Petrovici-Popescu nu este un obiect frumos, execuţia nu e perfectă, nimeni cu a stat să îi lustruiască suprafaţa, să o facă mai atrăgătoare. Este o masă roz impertinentă, al cărei mesaj ar fi fost contrazis de un lac prea lucios şi de contururi precise.
