de K. Kostzer şi A. Arias

Regia: Alexander Hausvater

Distribuția:

Emma Finochietto – Florina Cercel

Marietta Finochietto – Victoria Cociaş

Pocho Finochietto – Gavril Pătru

Fryda Finochietto – Ada Navrot

Raimonda/Carola – Crenguţa Hariton

Carmen – Ioana Calotă

Boris Sitbon – Ion Haiduc

Muncitori pe şantier – Alexandru Mike Gheorghiu / Ghighi Eftimie /Daniela Tocari / Raluca Jugănaru Grosu

Muzica: Tibor Cári

Scenografia: Carmencita Brojboiu, Stela Verebceanu

Traducerea: Doru Mareş

Coregrafia: Vica Bucun

Asistenţa de regie: Adela Biţică

Light-design: Lucian Moga

Unde: Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan

Plec aproape sleită de puteri după o zi de stat la coadă la taxe și impozite (ah … da! Este o coadă infernală pentru depunerea formularelor pentru stabilirea impozitului pe clădiri și totul pare a fi un test de anduranță atât fizică cât și mentală)  spre Teatrul de Comedie unde se juca spectacolul “Familie de artiști” în regia lui Alexander Hausvater. După cum se știe deja, Teatrul Nottara joacă pe mai multe scene din Bucuresti pentru că au o problemă (destul de mare) cu o bulină. Afectat de „legea bulinelor”, teatrul a fost nevoit să se re-orieteze cu tot cu actori și recuzită, Nottara părând a fi un teatru de rulotă și nu un teatru de stat. Despre asta am discutat împreună cu Patricia Savu în interviul luat doamnei director Marinela Țepuș. (interviul îl găsiți în numărul din februarie al revistei Art Out)

Așa cum am scris mai sus, după o zi extenuantă, două ore (fără pauză) petrecute pe scaunul din sala Radu Beligan a Teatrului de Comedie era modul ideal de relaxare. Așa și a fost.

Spectacolul începea la ora 19:00, așa că m-am așezat strategic pe o băncuță în fața teatrului cu 20 de minute înainte de a începe. Spectatorii erau  postați în fața intrării, ancorați parcă în eternele bisericuțe școlare. Un pic mai departe stăteau fumătorii care erau mai pasionați de fumul țigării…

După coada verificării biletelor am așteptat intrarea în sala. Parcă în spiritul nostru tradițional, după deschiderea ușilor a început o fugă spre locurile deja stabilite (și da, cred că este o eternă pasiune a alergatului pentru scaunele din autobuz, din sala de cinema, sala de spectacole, dar mai ales pe scările metroului).

Primul impact a fost acela al decorului pe care l-am zărit înainte de premiera spectacolului când încă se repeta pe scena din Bd. Magheru, iar după aceea am observat actorii, pardon muncitorii pe șantier care stăteau nemișcați în fața scenei. Recunosc că tot timpul mi-am pus întrebarea „Oare ce gândesc actorii când văd spectatorii că întră în sală?”

Și totuși … piesa ….

De la bun început aflăm că ne aflăm la Buenos Aires unde trecutul se demolează pentru a face loc noului, mai precis unei autostrăzi. Zona unde va fi construită noua autostradă este în plin proces de dărâmare, doar că lucrările sunt date peste cap de familia Finochietto.  Familia Finochietto este o familie cu totul specială pentru că este o familie de artiști. Cu toate că familia stă într-o casă dezafectată ce urmează a fi dărâmată, cei 6 locatari par a nu fi afectați de această situație și aceasta pentru că arta este mai presus de toate, doar sunt familie de artiști! Dacă sufletul este hrănit prin artă, atunci nu mai contează cu ce este hrănit corpul, așa că pentru familia Finochietto mâncatul din gunoi este ceva normal, poate chiar … aristocratic în viziunea lor.

Fiecare membru al familiei este înzestrat cu un dar, așa că familia devine un tot unitar al artelor și aceasta pentru că în casa dezafectată se cântă, se scriu și recită poezii, se citește în stele, se colorează și se dansează. Viața lor este total diferită de a oamenilor „normali„ și aceasta pentru  că ei sunt total diferiți de tot ce ține de actualitatea societății umane. Dragostea pentru artă, dar mai ales pentru dorința de afirmare artistică sunt totul pentru această familie, tocmai de aceea observăm acerbitatea cu care se dorește ca talentul familiei (de artiști) să fie recunoscut. Descoperim astfel că fiecare personaj este frământat de ceva, este într-o continuă căutare, practic fiecare caută perfecțiunea artistică; Carola caută cu disperare portocaliul, culoare pe care o descoperă practic la finalul piesei, Raimonda citește stelele și este frământată când Marte este într-o cuadratură nefastă, Pocho caută cu ardoare rimele potrivite, Marietta pune la rang de cinste perioada când era Madam Butterfly, iar Fryda, personajul cheie pentru deznodământul piesei, redescoperă Moartea Lebedei cu fiecare interpretare. Personajele sunt astfel ancorate în trecut și în viitor, prezentul fiind ajutat de Carmen, cea care ajută familia să supraviețuiască (fizic) datorită abilității de a „salva” mâncarea aruncată de restaurante la tomberon.

Viața lor este dată peste cap de apariția unui funcționar de la primărie care aduce vestea evacuării pentru începerea procedurilor de demolare. Boris Sitbon devine astfel inamicul lor pentru că reprezintă factorul opritor față de dezvoltarea lor artistică, astfel casa lor, cu toate că dezafectată este un refugiu al artelor, astfel că reusita Frydei devine unica șansă de supraviețuire a familiei. Revenirea Frydei și repetițiile pentru selectarea ei ca prim balerină devin punctul central al spectacolului, astfel că nereușita ei aduce sfârșitul familiei Finochietto.

Și totuși … ce trebuie înțeles din acest spectacol? În primul rând spectacolul trebuie văzut drept un manifest nu al actorilor, ci al artiștilor care trăiesc într-o continuă incertitudine generată de scăderea interesului față de artă și cultură. Este o piesă croită parcă pe situația actuală a teatrului Nottara care, asemenea familiei  Finochietto, simte presiunea mutării și eșecul față de un loc al artei. Și da, penibilul situațiilor, tragi-comedia și chiar absurdul sunt prezente în această piesă, dar modul de înțelegere al actului actoricesc ține de fiecare spectator.

Cât despre spectatori … aici putem discuta mult și aceasta pentru că pare-se că publicul nu este (încă) deschis către noutatea spectacolelor sau a geniului regizorului, iar geniul lui Hausvater nu poate fi contestat. Vorbim în cazul de față de o piesă unde publicul nu este doar spectator, ci și participant, iar cei din sală păreau a se sfii în a participa activ și nu doar pasiv de pe scaun. Publicul român trebuie să ajungă să vadă dincolo de replici și acțiuni, să înțeleagă mesajul și să vadă că datul afară din sală după terminarea spectacolului este parte din piesă și aceasta pentru că …

Cele trei puncte nu sunt puse întâmplător, ci sunt special puse pentru a vă invita să participați (activ) la spectacol și să analizați fiecare cuvânt rostit (sau fiecare miscare) de actorii care interpretează exemplar rolul.

În final, acest spectacol manifest trebuie înțeles drept strigătul artistului care dorește ca iubitorul de artă să iasă din tiparele sale socio-culturale și să participe activ la viața culturală și aceasta pentru că ea ne hrănește sufletul.

Astfel, cetățeanul, pasionatul de artă, avidul după frumos trebuie să perceapă „Familie de artiști” drept un strigăt mai puternic pe o scenă de teatru decât într-o sală rece și neprimitoare a politicului. Și ca să citez … „Artiștii nu sunt orfani, ci eu sunt o familie!”

Ligia Niculae

 

sursa foto: https://www.facebook.com/Nottara/photos/pb.208773535825599.-2207520000.1461304623./955994871103458/?type=3&theater