Cultura spirituală a unui popor ar trebui să fie într-o permanentă “actualizare” care să nu-i altereze partea cea mai de dinăuntru, fibră a identităţii unui popor. Însă această “actualizare” a îmbrăcat diferite forme care păreau sincere de-a lungul timpului, începând să îşi piardă din particularitate. Important este că folclorul nu are timp, el există dinainte să fi fost “descoperit” sau “cercetat”. Şi el este o ramură a cunoaşterii, cuprinde trăirile oamenilor, o parte din lumea reală, este ca un ecou, o “strigare” a problemelor ce încearcă umanitatea.

Termenul conceptual de “folclor” despărţit în folk (popor) şi lore (ştiinţă) este creat de englezul J.W.Thoms, lansat în revista numită “Atheneum”, în 1846. Mai târziu, termenul avea să fie interpretat în diverse feluri.

“Sfera noţiunii de folclor n-a fost clarificată decât foarte târziu, deoarece etimologia cuvântului presupunea o vastă cuprindere a faptelor şi fenomenelor de cultură populară. De fapt, această convenţională şi treptată restrângere s-a datorat şi revendicării numeroaselor şi complexelor manifestări de către discipline înrudite focloristicii. În timp, cultura populară devine o dovadă primordială pentru demonstrarea continuităţii neîntrerupte a românilor în spaţiul mioritic. “ (Prof.univ Dr. Gabriel Oprea, “Folclorul muzical românesc”).

Aș preciza că, folclorul, ca portret al naţiunii se conturează şi capătă greutate în urma fenomenelor de cultură populară iar manifestările disciplinelor care sunt înrudite folcloristicii şi-au păstrat o anumită integritate fie şi atunci când vorbim despre un spaţiu mai puţin autohton.

Sunt două ştiinţe apropiate care sunt subordonate folclorului: folcloristica, (termen care a luat naștere prin secolul XIX), ea ocupându-se cu studiul pe o etnie, în vreme ce, etnomuzicologia, aprofundează cultura muzicală între naţiuni. După cum regăsim şi în lucrarea Speranţei Rădulescu, (etnomuzicolog) ea subliniază că secolul XX a fost cuprins de o varietate de peisaje muzicale, muzicile “majorităţii”; aici intervenind lăutarii. Iar tradiţia lăutarilor a început să se transmită din generaţie în generaţie, creându-se astfel un fenomen local, existau tarafurile specifice locului; însă au păstrat o anumită exigență în ceea ce priveşte identitatea muzicală.

”Pentru muzică s-au folosit, în paralel, termeni ca: muzică populară – muzica cultă, opoziţie contestată de Constantin Brăiloiu, (compozitor şi etnomuzicolog), atunci când, o numeşte pe cea de-a doua, muzică savantă. Deci, evitând termeni care indică raporturi valorice, vor fi preferate denumiri precum: cultură populară – cultură cărturărească, iar în privinţa artei sonore, muzică populară (folclorică) – muzică savantă.

Dincolo de specificul fiecărei culturi, dacă poate fi vorba de-un raport, acesta este numai unul diacronic, în sensul priorităţii temporale a culturii populare. Cântecul folcloric reflectă în modul cel mai direct şi mai caracteristic profilul spiritual şi geniul artistic al unei naţiuni. Marii noştri oameni de cultură au fost entuziasmaţi de frumuseţile folclorului; dar numai pătrunzând în substanţa lui au reuşit să-i reliefeze semnificaţiile şi originalitatea într-un context mai larg, european şi universal.“

Unde, deopotrivă, cântecele vieţuiesc cu adevărat, se nasc, mor, se prefac, nedespărţite de traiul mediului din care s-au ivit, realitatea muzicală va rămâne neînţeleasă fără cunoaşterea realităţii sociale. (Constantin Brăiloiu).

Aşadar omul se ocupă de folclorul muzical, folclor, care ia naştere în urma unui imbold, unui moment, în urma unei stări, dar şi folclorul muzical se ocupă de om în măsura complexităţii acestuia, el creând și alimentând starea. Stăruinţa acestui act nu ţine de nicio realitate socială, de influenţe, de conjuncuri, ci este atemporală, vieţuind neclintit.

Ceea ce ar să preocupe societatea în zilele noastre, este conservarea și susținerea acestui act. Pentru că această parte a culturii e ceea ce ne-a mai rămas autentic. Păstrarea ei ca într-o formă de relicvă ar putea sa o scutească de alterare din pricina influențelor externe, astfel, putând dainui în spațiul în care a luat naștere.

Autor: Andreea Tripa