A semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care și „Cinema Paradiso”, pelicula premiată cu Oscar, iar anul acesta îi putem admira geniul și în filmul românesc „Octav”, al cărui Director de Imagine este. Despre cum a ajuns renumitul Blasco Giurato în echipa regizorului Serge Celebidachi și de ce filmarea pe peliculă este dragostea vieții sale, aflăm în rândurile de mai jos.

 

Cum ați ajuns să lucrați la „Octav”?

La „Octav” am ajuns din întâmplare, în sensul că am primit un mesaj de la producătorul filmului, care îmi spunea că are proiectul acesta. Așa cum fac cu toți cei care îmi propun colaborari am spus Da, cu mare drag, dar mai întâi trebuie să citesc scenariul, să înțeleg despre ce e vorba. Dupa foarte puțin timp mi-a ajuns scenariul și a fost una dintre puținele și foarte rarele ocazii în care l-am citit de la un cap la altul, fără să mă opresc. Îmi aduc aminte că m-am apucat pe la 11 seara, iar la ora 1:00 îl terminasem pe tot, dar nu citindu-l pe nerăsuflate, ci oprindu-mă să meditez și să înțeleg ce operă extraordinară e filmul acesta. De ce? Pentru ca mi s-a părut că citesc sau, mai degrabă, ca ascult o partitură foarte frumoasă. Si, prin urmare, am acceptat imediat. Am spus, da, vin, indiferent de onorariu sau de perioada de fimare.

„E o bucurie de nedescris să poți filma pe peliculă față de lăudatele și eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.”

Știu că unul din motivele pentru care ați acceptat să lucrați la acest film este că el se filmează pe peliculă. De ce vă atrage pe dvs acest stil de filmat?

Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobișnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă și pentru ca va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieții mele. E ca și cum te-ai întoarce la prima iubită din viața ta. E o bucurie de nedescris să poți filma pe peliculă față de laudatele și eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.

Ce înseamnă pentru dvs frumusețe într-un film?

Nu știu dacă vi se întamplă ca atunci când mergeți la cinema, să vedeți o imagine care vă rămâne imprimată și să nu va puteți explica de ce. Poate e o imagine care v-a mișcat toate simțurile… adica frumusețea nu se poate descrie, este o senzație pe care o avem înăuntru.

Și frumusețea din filmul “Octav”, cum ați descrie-o?

Jur că citind, și apoi făcând acest film, cunoscând și văzând capacitatea extrordinară pe care o are Serge (un regizor cu care sunt onorat să lucrez, pentru că va deveni un foarte mare regizor), sensibilitatea lui mi-a dat posibilitatea de a crea tocmai acele imagini pe care eu le consider a fi însăți frumusețea, care te fac să te simți bine. Cred că oricine va vedea acest film, la sfârșit nu va exista o explozie și nu va spune, „Doamne, am văzut cea mai mare capodoperă din viața mea!”, dar se va simți, zic eu, binecuvântat; iar acesta este un rezultat la care ajungi de foarte puține ori la cinematograf.

Cum ați lucrat cu Serge Celebidachi?

De obicei, atunci când mă alatur unui proiect, prima zi mi-o dedic cunoașterii echipei și a modalității de lucru, însă cu Serge după primele 2 ore am înțeles care este modul lui de lucru și felul în care a vizualizat (lucru foarte important să vizualizezi) mereu filmul. Iar eu cred, de fapt sunt sigur, că ochii săi au făcut toate secvențele, nu le-am făcut eu să fie materiale, ci el. Eu am pus la dispoziție doar experiența mea, care nu e puțina, pentru a rezolva probleme marunte de filmare și nu configurarea generală a secvenței. Configurația fiecărei secvențe o avea atât de precisă el, atât de bine vizualizată, încât aportul meu a fost doar unul de serviciu.

Sunteți modest, înseamnă…

Nu sunt modest. Trebuie să întelegi că azi cea mai mare bucurie a mea este să intru în mintea regizorilor mei. Nu sunt o povară, nu mă gandesc cum s-ar putea realiza, după viziunea mea, anumite secvențe. Pot să propun cum să se realizeze, dar la sfârșit tot regizorul decide, pentru că el a trăit filmul înaintea mea. Eu îl trăiesc în clipa aceea. El poate deci să ia câteva senzații pe care eu le am în clipa aceea și să se îmbogățească, lucru care s-a și întâmplat de câteva ori la „Octav”.

Pe platoul de filmare ați fost extrem de activ, de binedispus, în ciuda condițiilor meteorologice nefavorabile. Ați fost primul care ajungea, ultimul care pleca, ați dansat, ați glumit… De unde vă încărcați cu atâta energie?

O echipa de filmare e precum o armată. Serge e generalul, eu sunt maiorul. Maiorul trebuie să-și țină toți soldații laolaltă. Dacă tu ai slăbiciuni sau momente de slăbiciune, soldații nu te mai urmează. Pe când, dacă soldații văd că ai o atitudine pozitivă și frumoasă față de ceea ce faci, te urmează. Echipa pe care am găsit-o aici este una extraordinară, m-a urmat mereu, prin frig si ploaie. Fizic n-a fost deloc ușor filmul asta. Exigențele filmărilor au constrâns tehnicienii să facă lucruri cumplite, electricienii să care lumini în locuri de neînchipuit, dar asta s-a întâmplat pentru ca au simțit că eu iubesc filmul asta. Am reușit să-i implic pe toți. Asta e secretul. Te uiți la mine și mă întrebi cum de nu ești niciodată obosit, dar tu nu mă vezi seara când mă duc la culcare, cum mă prăbușesc. Dimineața însă, am din nou energie și asta pentru ca îmi place mult să fac filmul asta. Am făcut tot timpul, de-a lungul carierei mele, lucrul asta. Sunt primii mei prieteni, pe toți colaboratorii mei i-am implicat mereu. Până și ultimul tehnician sau electrician știe care e secvența pe care o filmăm. De obicei acest lucru nu se întâmplă. Într-o echipă normală lucrul asta nu se întâmplă. Fiecare face, să-i spunem, o munca de rutina, și asta e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla. Într-o seară, de exemplu, când am cerut la ora două dimineața să mi se aducă o lumină într-un loc dificil, ar fi facut-o blestemându-mă, atunci în schimb au facut-o pentru ca știau cu toții că era necesară. Prin urmare, cred că secretul unui bun director de imagine este să-și implice întotdeauna toată echipa în fiecare lucru pe care-l face; ca să facă atmosfera veselă pentru ca, altfel, imaginează-ți cât de plictisitoare și apasatoare ar fi lucrurile la un film, care deja e greu. Pentru ca asta e un film greu, nu-i ușor.

Care este acea sclipire pe care doriți să o transmiteți mai departe, prin frumusețea imaginilor din „Octav”?

Eu spun că filmul se explică perfect prin lecția pe care tatăl i-o da fiului, când sunt la pian. Pentru mine e explicația întregului film. Iar apoi, scânteia pe care ți-o da sau ți-o lasă Octav, nu e una singură, e una generală și importantă care te face să înțelegi cum era România odinioară, dar într-un mod voalat. Nu e un film politic care sa denunțe situația politica de atunci, comunismul, opresiunea… îl reda cu imagini foarte simple, precum procesele pe care le are personajul principal la tribunal, fără să ia nicicând o poziție violentă și dură împotriva celor întâmplate. Prin urmare, nu există o singură scânteie pe care ți-o lasă Octav, sunt o infinitate în film, e o continuă eliberare de scântei.

 „ Nostalgia e un sentiment care te ține în viață”

Fiecare dintre noi ascunde în el, un copil. Ce îl determină pe copilul din dvs să iasă la suprafață?

Cred că rămânem mereu puțin copii. Norocul unui om în vârstă este să poată rămâne copil, să își păstreze curiozitatea. Eu sunt curios să aflu tot, să descopăr tot ce se poate întampla în viață. Dacă întâlnesc un om, vreau să-i aflu povestea. Am rămas copil.

Ce reprezintă nostalgia pentru dvs?

Nostalgia înseamnă enorm. Pe mine mă devorează, mă face să mă simt rău pentru că am nostalgia nepoatelelor mele, nostalgia anumitor prieteni sau nostalgia unor împrejurări. Dar asta e totodată și o forță importantă a vieții. Adică să nu închizi niciodată un anumit sector, să-l lași deschis. E foarte frumos lucrul asta. Nostalgia e, după mine, un alt sentiment care te ține în viață. Care îți dă forță.

În opinia dvs, viața pe care o trăim e doar un episod, o etapă pe care o trăim?

Pentru mine viata e un ciclu, care se sfârsește și apoi nu mai e nimic. Trebuie să trăiești ciclul pe care ți-l oferă. Nu trebuie să te gândești ce va fi după viață, ea se sfârsește când murim. Așa am considerat mereu. Nu mi-e teamă de moarte, cand vine, vine. Eu am avut o viață minunată. Și asta e un lucru important. Nu ma uit la amintirile din trecut, ci la ce-ar putea să fie mâine și asta e frumusețea vieții.

Cu ce vă doriți să rămână publicul, după vizionarea filmului “Octav”?

Îmi doresc ca filmul să transmită o senzație de mare duioșie, dar mai ales de mare reflecție asupra vieții. Viața este ca o amintire frumoasă; chiar și episoadele urâte din trecut, la bătrânețe sunt redimensionate, devin experiențe care ne-au format.

„Faptul că am făcut filme care acum aparțin istoriei cinematografiei mi-a îmbogățit spiritul”

 Și ce doriți să lăsați dvs oamenilor, după o viață întreagă în cinematografie?

Filmele mele. Putem face o retrospectivă a filmografiei italiene, prin prisma filmelor la care am lucrat. Filmele mele sunt importante pentru cei care le privesc, revăzute chiar și acum și asta e frumos.

Referitor la cariera dvs, ați ajuns acolo unde v-ați propus?

Mult mai departe de așteptările mele. Faptul că am făcut filme care acum aparțin istoriei cinematografiei mi-a îmbogățit spiritul și m-a făcut să cunosc oameni care m-au învățat atât de multe lucruri, ducându-mă la o cunoaștere a acestei meserii pe care nu m-aș fi așteptat s-o dobândesc.

Cât de periculoasă este rutinizarea în această artă?

Poate că este cel mai periculos lucru. O experiență vastă poate să pună în pericol creativitatea, de aceea fiecare proiect trebuie abordat ca și cum ar fi primul din viața ta profesională.

Cât de ușor se poate distruge talentul, din punctul dvs de vedere?

Nedându-ți seama, uneori din grabă, alteori din suficiență, alteori din prostie, de faptul că îl ai. Am încercat mereu să-l găsesc în toți cei cu care am lucrat și acesta a fost punctul meu forte, să-i ajut să înțeleagă că îl au, pe cei care nu și-l identificaseră încă.

Pe ce mizați dvs, ca Director de imagine, în relația cu publicul?

Mă gândesc întotdeauna că ceea ce fac va fi supus aprecierilor și criticilor, sunt fericit dacă reușesc să transmit o emoție, iar dacă aceasta nu ajunge unde trebuie, încerc mereu să mă gândesc de ce nu a funcționat.

Cât de mult contează pentru dvs părerea criticilor?

Foarte importantă, chiar dacă uneori unii și-au dat seama cu întârziere de valențele vreunuia dintre filmele mele.

Cum ați defini succesul?

Atunci când într-o sală cu foarte puțini spectatori îi vezi pe unii care surâd și sunt mulțumiți de ceea ce văd, cu acele priviri ai dobândit succesul.

Cât de importantă ajunge să fie modestia în această artă unde imaginea prevalează?

Să fii umil înseamnă totul. Întotdeauna mai avem ceva de învățat și fiecare proiect poate fi o nouă școală. Niciodată nu reușești să o absolvi.

V-ați văzut vreodată în ipostaza de regizor sau în cea de actor?

Uneori am avut mici apariții în filmele mele, mereu cu mare stânjeneală. Locul meu adevărat e acela din care să-i privesc pe actori.

Ce vă face fericit?

Să fiu ochii regizorilor mei și să le pot oferi toată sensibilitatea mea.

Se spune că pentru a fi fericit, trebuie mai întâi să știi să fii singur. În acest sens, într-o cameră goală, dvs cine sunteti?

Unul care închide ochii și se gândește la cât de fericit a fost.

Ce anume vă întristează?

Când cei pe care îi iubești nu sunt bine.

Pe dvs ce vă intimidează, așa, în viață?

Prostia. Mi-e greu să relaționez cu prostia.

Vă considerați un om religios?

Dacă religiozitate înseamnă să crezi în cei pe care îi iubești, atunci sunt religios.

Numiți 3 filme care v-au impresionat cu adevărat și pe care le-ați recomanda oricui să le urmărească.

„Roma, open city”, „The wild bunch”, „Evanghelia după Matei”.

Și 3 titluri de cărți.

„Iliada”, „Odisea”, „Eneida”, totul începe de acolo.

Și ce melodie vă este cel mai aproape de suflet?

Nu există o melodie a vieții mele, toată muzica e viața mea.

Ipotetic vorbind, dacă ar fi să primiți o cutiuță în care să puteți păstra amintiri, ce momente din viața dvs ați aduna acolo?

Întâlnirea cu soția mea, nașterea copiilor mei și cea a celor două nepoate ale mele.

Cine este cel mai bun prieten al dvs?         

Un prieten pe care l-am întâlnit târziu, dar poate tocmai de aceea ne așteptam să ne întâlnim.

Cum vi s-a părut România?

O țară extraordinară, din fericire, încă de descoperit, cu un potențial al tinerilor pe care puține țări îl mai au astăzi.

În momentul de față, care este cea mai arzătoare dorință a dvs?

Să continui să fac filme frumoase.

 

– comunicat de presă –