Timp/ spatiu / experiente/ creativitate/ arta

La cinci ani de la deschidere credem ca vedem lumea cu totul diferit.

Simplitatea este esenta evolutiei. Evoluam prin ceea ce am creat si am trait in toti acesti cinci ani.

In esenta, totul depinde de cum privim mai departe si cum arta poate schimba o viziune, o emotie, estetica unei lumi in continua transformare.

La aniversarea de 5 ani Art Yourself a expus  peste 150 de artisti in zeci de expozitii personale si conceptuale, proiecte care au reunit sub egita unui maraton 17 artisti timp de un an cu o suita de 187 de lucrari (proiectul 11172014) sau 88 de artisti care au expus un impresionant numar de 440 de lucrari (proiect No.88).

La cea de-a cincea aniversare am invitat doi artisti remarcabili ai scenei artei contemporane:

Ana Ruxandra Ilfoveanu si Constantin Pacea

Un altfel de portret (III) este o reflexie a tot ce ne inconjoara intr-o maniera personala a Anei Ilfoveanu

Reîntîlnirea cu pictura Anei Ruxandra Ilfoveanu este o nouă încercare de-a lega şi de-a reface vizual substanţa şi parcursul unei creaţii vădit interesate de subiectul şi obiectul pe care le conţine. Artist aflat la o maturizare confortabilă, dinamică, doctrinară, observator al spectacolului lucrurilor repetate cu voinţă intelectuală şi har artistic, Ana Ruxandra Ilfoveanu îşi poate privi fără pic de îndoială efortul şi sublimul gesturilor prin care şi-a construit, însufleţindu-l în logica năzuinţei purificatoare, un imaginar marcat de amănuntul exterior. Aflată în siajul atîtor certificări, dar şi în cea a himerelor devoratoare, artista a ştiut, cu tenacitatea unui însingurat, să-şi remodeleze, înlăturînd definitiv ispitirile, spiritul şi mîna, pentru a intra în luxuriile limbajului propriu. Cum să rezişti cînd în preajma ta se decupează, ca o cupolă pe un cer senin, strălucirea „ameninţătoare” a unor influenţe? Cum să mergi cu paşi siguri printr-o mare de lumini şi de umbre, convinsă fiind de seninătatea demersului? Cărui înger să te închini cu sufletul curat, în aşa fel încît trăsăturile cele mai de preţ ale lucrărilor tale să nu poată fi demonizate de insurgenţii unor opinii răuvoitoare? Întrebări de prisos astăzi, cînd artista a atins un echilibru, o stabilitate a formelor şi un curs al materiei pe care le stăpîneşte cu freamăt lucid.

Un altfel de portret, expoziţia deschisă de Ana Ruxandra la Galeria Dialog, descoperă, punct cu punct, fiinţa lirică a autoarei, permanentizată ca o respirare ludică. Iniţiativa criticului de artă şi curatorului Ruxandra Garofeanu, de a aduce din atelierul autoarei pe simeză doar portretistica, este una binevenită, mai ales că, în acest sens, tradiţia poate dezvălui mult mai mult din individualitatea artistei. În ele, în portrete, o dată cu negarea idealului, sentimentul devine un răscolitor semnal de iluminare a senzorialului.

Împietriri halucinante, zboruri fantaste deasupra fenomenelor şi a lucrurilor, o departajare solemnă a formelor, pedalarea personajelor emaciate pe stranii maşinării, gravitatea unor sensuri ce par ermetice, subtile elemente decorative aduse magic pe tărîmurile candorii, îngeri zburdînd paradisiac cu misterioase obiecte în mîini, ierburi, flori, balanţe, potire, bijuterii, nimicuri rătăcite prin alveolele memoriei.

Universul Anei Ruxandra este unul al însingurării, al vi­sării şi al egocentrismului profund, al mîntuirii prin concentrarea cu care personajele privesc lumea. Trecutul pare să fie tot ce le-a rămas din confruntarea cu viaţa şi acum, resemnate, histrionice, îmbolnăvite de propriul caracter şi de propria sorginte, bîjbîie prin lumini şi pseudo-seninătăţi, peregrinînd metamorfozate în căutători prin goluri sterile sau prin rodiri fragede.

Aceste personaje care populează pînzele sunt imuabile, dar anistorice, fără nimic grotesc şi fără nimic mutilant. Cînd este pictat numai chipul, ca într-un gros-plan, şi el se dez­văluie în concreteţea lui frustă şi visătoare, Ana Ru­xandra operează cu un fel de „unealtă” emoţională cu care „bandajează” urmele unor „răni”, separîndu-l de gregarul-concret şi „istovindu-l” cu noi măşti. Privind de aproape acele chipuri încărcate cu linii drepte şi curbe, ca în desenele făcute de copii cu cretă albă şi colorată pe asfalt, împinse în afară de brunurile din fundal, timpul le-a dilatat ochii, literaturizîndu-i pînă la angoasă. O angoasă care pare un fel de-a descoperi emoţia. Nicio aglomerare, niciun „viciu” de însoţire nu minează aceste oglindiri ale spiritului şi ale sufletului. Veşmintele unor personaje, recuzite în culori tari, limpezi sau în adieri de tonuri mătăsoase se îmbină ca în anluminările unor texte, dînd fineţe desenului şi un plus de magie. Autoportretele se supun întregii suite de fizionomii. Rictusuri amar-ironice, surîsuri iscoditoare, uimiri livreşti, chipuri geometrizate cu forţă, o iconoclastie, aş spune, patetică.
Expresionismul practicat de artistă are cadenţă şi fervoare muzicală, are simetrii şi libertăţi ilustrative, are reliefuri, asprimi, dar şi valori caracteriale. Ana Ruxandra este sensibilă atît la seducţiile luminii, cît şi la cele ale crepusculului. Portretele din această expoziţie nu conţin ţipete, ci doar sintagme făţişe ale unei vaste priviri, dar şi o compasiune ce le uniformizează. Incizate cu arabescul liniilor sau narate cu voluptăţile şi nervozităţile unor detalii romantice, în care a intervenit ca spaţiu adiacent şi iluzie primordialul, lucrările poartă în ele un omenesc ce-şi pierde evanescent materia şi intrînd într-un anecdotic puternic metaforizat.

Regăsim în unele portrete cîte ceva din măştile tradiţional-africane, iar în compoziţiile cu personaje sau în personajele-poză, o gravitate copleşitoare amintind de unele portrete ale lui Van Gogh. Schematismul şi geometrismul o atrag pe Ana Ruxandra, liniile voit îngroşate izbutind să creeze impresia de forţă, spre deo­sebire de cele hieratice în care primează simbolistica cu motive ireale. Apropierea de vis, de fabulă, de tot ceea ce a dobîndit gîndirea prin îndepărtarea de timpul şi de spaţiul concret, recursul la amintire, fie şi onirică, reconstituirea imaginii după propriile viziuni şi experienţe formale fac ca această pictură să-şi fi găsit aşezarea în pagină, ca un summum de cuvinte şi de fraze regenerante şi pline de farmec.

Fiecare personaj se ascunde parcă într-altul, ca într-o infinitate de măşti şi pare a fi încărcat cu sintagme literare, aducătoare de caractere şi de gesturi.

Din pictura popular-tradiţională, Ana Ruxandra pare să fi rămas cu ataşamentul faţă de lucrurile obişnuite şi cu plutirea lor miraculoasă în spaţiu. Imaginaţia nu este însă mai presus ca observaţia, ci amîndouă sunt într-un balans egal, ritos, muzical. Această reacţie în faţa naturii îi aduce artistei o spontaneitate pe care, începînd din primele două decenii ale secolului al XX-lea, expresionismul a păstorit-o entuziast. Ceea ce nu se întîmplă însă în pictura Anei Ruxandra este monstruosul, hidosul, deformările zgomotoase şi rebarbative.

Căile artistei sunt deschise spre fantezie şi impuls emoţional, iar personajele pe care le avem în faţa ochilor nu exaltă satanicul, nu sunt eretice, nici compulsive, ci sunt impregnate de hieratism şi de o permanentă inocenţă.
O expresivitate melancolică le accentuează sensul popasului prin lumea asta, ducîndu-ne cu gîndul la acea visare curată, cu efecte mărturisitoare.

După ani şi ani de lucru şi de studiu, după zeci de ex­poziţii în ţară şi în străinătate, după premii şi intrarea în circuitul multor colecţii de pictură particulare şi de stat, Ana Ruxandra a găsit un lucru extrem de important în ceea ce priveşte propria creaţie: atotputernicia visului. Înlăturînd multe dintre atributele tehnicii, pictura ei acordă subiectului un loc important, iar îngroşarea tuşelor, exacerbarea lor, ne poate duce cu gîndul, după cum aminteam, la pulsul expresionist. Artista îşi asumă Paradisul, ca pe o năzuinţă hrănită cu emoţii întrebătoare şi, din această aspiraţie, ia naştere o lume în care a fost abolit, în chip solemn, tot ceea ce ar ucide spiritualitatea, visul /  text semnat de Iolanda Malamen- publicat in Revista Luceafarul No. 4 / 2012

Intre visare si  univers, intre transparenta si claritate, intre natural si hazard, lucrarile lui Constantin Pacea  prin Visum ne induc o emotie unica.

„În pictura mea nu elaborez niciun plan, nimic premeditat, nu intervin, aștept observând desfășurarea evenimentelor și, la momentul oportun, intru în acțiune când lucrurile se impun natural. Nu calculez nimic, dezvolt, fac ca lucrurile să se nască. În tot acest proces, intuiția joacă un rol important. În ciuda unui aparent profesionalism, nu programez și nu stăpânesc nimic. Execuția unui tablou este desfășurarea în timp a unui fapt pictural, în care incertitudinea joacă un rol important, făcând astfel să crească emoția. În tot acest proces, accidentul, imprevizibilul, hazardul joacă un rol capital, și ar fi o eroare să vreau să reproduc asta. Nu se poate copia un accident. Hazardul este natural. ”  / Constantin Pacea