( Imaginea: christian-schloe-the-black-cat.jpg)

 

Din punct de vedere psihologic, umilința este o stare alterată a dispoziției sufletești. Persoana se simte în inferioritate sau se pune în mod inconștient într-o situație de inferioritate și creează foarte des ocazia de a fi abuzata emoțional, psihologic, sau chiar  fizic de cei din jur.

Această persoană devine o victimă permanentă și nu poate trăi viața la potențialul ei maxim, pentru că se pierde în situații care îi disipă energia, îi scad stima de sine, existând riscul izolării și instalării depresiei, viața fiind trăită de cele mai multe ori din perspectivă altora.

De-a lungul experienței clinice am întâlnit cazuri în care unele persoane s-au declarat exasperarate de prezența unei stări de umilință indusă, care apare doar în relația cu anumite persoane. Cei care induc aceste stări nedorite (un șef abuziv, un coleg agresiv/abuziv, un soț/soție critic/autoritar etc.) doresc să-și impună autoritate într-un mod agresiv prin folosirea unui ton ridicat și limbaj injurios sau intimidarea prin amenințări, prelevându-se de prerogativele oferite de funcția sau rolul social.

Astfel, în mod inconștient, se formează cuplul victimă-agresor, respectiv șeful autoritar care va proiecta în profunzimea persoanei din fața sa opusul autorității sale. În acest mod, partenerul de dialog devine o persoană neajutorată, umilită, slabă, dar, atenție!  numai pe un teren sensibil).

Iată câteva din situațiile și sentimente experimentate de persoanele care au prezentat această stare disfuncțională: ”ma simt ca un retardat” afirmă persoană respectivă, “intr-o situație importantă vreau să spun ceva care are valoare și constat că îmi iese pe gură o mare tâmpenie”, ”sunt ușor de intimidat și simt că înnebunesc din cauza faptului că nu reușesc să-mi susțin punctul de vedere în fața unei persoane autoritare”, sau “mă prezint în față șefului cu un minunat plan de lucru, de care sunt tare mandru şi,  în schimb, mă trezesc luat pe sus, umilit și ajung să accept, sub influența sa, că este un plan oribil deși, în interiorul meu, simt că realitatea nu este așa, dar nu am avut puterea să susțin cele gândite”.

 

În unelele situații, nu mai știm cine suntem, ne confundăm total în personalitatea altora, mai puternici, care ne manipulează pentru că au găsit terenul perfect pentru exploatarea și justificarea  superiorității personale. Acest tipar de comportament, ca și arhetip al funcționării, este dezvoltat în copilărie și perpetuat/cronicizat în adolescent, și chiar în perioada adultă. S-a fixat atunci când, copii fiind, nu ne-am arătat în mod repetat adevăratele sentimente, gânduri, intenții, comportamente, pentru că acestea erau considerate nepotrivite și demne de dispreț de către figurile reprezentative din viața noastră (părinți, bunici, prieteni sau profesori). Astfel, le-am negat și le-am împins în inconștient.

Tot ceea ce nu este manifestat la exterior, se află în inconștient sau în umbra personală. Umbra personală este acea parte a personalității care este uitată sau necunoscută, neexplorată. Apare cel mai des în mecanismul psihologic numit proiecție (este asemănător cu mecanismul unui fotoproiector: pe un ecran se proiectează un material în scopul de a-l face vizibil, cunoscut) sau în vise.

Umbra personală poate fi explorată prin analiza viselor și prin discuții despre ceea ce ne deranjează foarte tare la unele persoane. De fapt, aceste aspecte care ne displac, ar putea să fie chiar partea noastră de umbră necunoscută. Astfel, în timp ce ne este teamă de șef și ne complacem într-o stare umilitoare, dacă analizăm această situație, putem identifica latura puternică din umbra noastră. Și exemplele pot continua la infinit.

Text: Simona Druncea