Am revenit din vacanță cu ceva din frumosul orășel Delft. Faimos pentru prețiosul porțelan decorat cu albastrul de Delft, orașul lui Vermeer m-a impresionat. După ce am străbătut câteva străduțe înguste pavate/delimitate/înconjurate de zeci de tipuri de cărămizi aproape hipnotizante, am ajuns în piața centrală. O piață adevarată, așa cum o spunea definiția inițială: un spațiu pietonal delimitat, în mare parte, de construcții, extins, liber, eventual cu monumente; nu ce avem noi în București la Unirii sau la Victoriei… niște intersecții absolute uriașe, ici-colo cu petice de vegetație (sau bitum), ca niște insule salvatoare în marea traficului. Dacă astea sunt piețe, atunci San Marco și San Pietro ce sunt? Dar să revin la subiect. În piața din Delft, față în față cu primaria orașului (o clădire cochetă în stil renascentist) trona turnul. De fapt, era turnul așa-zisei Biserici Noi, dar am fost prea entuziasmată de dominanta verticală (e a doua cea mai înaltă clădire din Olanda, deci e o scuza valabilă) iar când am auzit că se poate și urca, aproape că n-am mai observat biserica propriu-zisă și nici nu am intrat în ea. În schimb, am început urcușul.
Am țopăit pe primele trepte ale scării elicoidale înguste – zic pe primele pentru că am obosit între timp, fiind, in total, 376 de trepte (echivalentul a 24 de etaje)! Bine că pe traseul urcării mai erau ușițe ce duceau pe ‘terasele’ turnului la diferite niveluri. De asemenea, am ajuns și în camera cu mecanismul ceasului (pentru că, bineînțeles, turnul are nelipsitul ceas) și chiar acolo e o mașinarie super care, dacă bagi o monedă și învârți o manivelă, îți turtește moneda, o transformă într-un oval și imprimă imaginea turnului pe ea. Suvenirul perfect!
Drumul pe acele scări aproape infinite a meritat din plin! Chiar dacă scara elicoidală se îngusta atât de mult încât practic mă învârteam în jurul unui stâlp și am amețit destul de tare, cu tot răul meu și frica de înălțime a însoțitorului meu, priveliștea a compensat totul. De la o înălțime de 85 de metri puteam vedea tot orașul, cu toate canalele, casuțele și oamenii ca niște furnicuțe. Se vedea și Biserica Veche, acolo unde se află mormântul lui Vermeer. La fel de impresionant a fost să văd îndeaproape detaliile turnului, garguiele și când priveam în susul lui (pentru că turnul se mai continua cu 24 de metri din locul unde aveam noi acces, având în total 109 metri) puteam vedea ceasul metalic ieșit în relief precum și decorațiile înnegrite, semn că avusese loc un incendiu cândva.
Coborârea a fost mai ușoară, dar amețeala a persistat până când o raită în magazinele din jur și o mică orchestră locală ce suna fix ca acele coruri din filme ale bisericilor catolice, au facut-o sa dispară.
Anca Muicu
