Cuierul şi oglinda

Expoziţie Saşa-Liviu Stoianovici

11 – 25 mai, Sala Foaier, Muzeul Naţional al Ţăranului Român

Vernisaj: miercuri, 11 mai, 18.00

                

       

Format la Timişoara, Saşa-Liviu Stoianovici practică cu egală pasiune muzica experimentală şi artele vizuale într-un amestec bine dozat, mărturie pentru aceasta stând filmul unui performance muzicalo-culinar, desfăşurat la Maastricht şi intitulat Cina. Gătind mămăligă pentru public, într-un sofisticat aranjament tehnic vizând atât proiectarea imaginii suprafeţei fierbând, cât şi amplificarea sunetelor, produse în timpul preparării, amestecate cu mixaje electronice, artistul a obţinut efecte neaşteptate, cu note hilare, dar în acelaşi timp cu o trimitere la gesturi simple, nesofisticate, în căutarea unei identităţi autentice.

 

Saşa-Liviu Stoianovici nu este interesat doar de aspectul antropologico-artistic al receptării unor moduri de existenţă apropiate de viaţa arhaică, dar şi de comentarii cu caracter politic, evocând pe scurt şi simplu un trecut istoric (pauperizarea ţăranilor în timpul comunismului, salvarea unei părţi a societăţii româneşti prin „tehnici de supravieţuire” în condiţii istorice şi politice potrivnice). Astfel, prezenţa stranie a unei mămăligi uscate peste care stă aşezată o medalie comunistă „de merit” trimite explicit la unele evenimente din trecutul nostru, cum ar fi momentul colectivizării proprietăţilor agricole.

 

Ileana Pintilie

 

 

Poate pentru că atârnă pe noi, din ce în ce mai grele cu trecerea anilor, ajungem să le agăţăm, la rândul lor, pe unde apucăm. Spânzuraţi fără carne, legănându-se în cuier.

Neatârnarea, un cuvânt şlefuit în iepoca, mândrie patriotică a ţâmburuşului care ajunge să se creadă buric de Univers.

Din când în când, pe atârnatele astea, care ne acoperă buricul, suspendăm una, alta. O broşă, un mărţişor, o floricică de nuntă, o panglică de doliu. O isignă. Semne. Între puştiul cu role, cozorocul pe ceafă şi insigna glumeaţă înnobilându-i şapca şi veteranul de răzbel, purtându-şi satisfăcut certificarea la rever, bobul de metal care îi conferă un loc în autobuz, nu este prea mare diferenţă. Doar aceea că bătrânul încearcă să ne spună ceva cu insigna.

Până la urmă, colonialistul oferă cioburi, seminţe de oglindă în care lumea reverberează la nesfârşit, repetând ca la spovedanie toate lucrurile rele, înmulţindu-le însă şi pe cele bune, ca în parabola peştilor, pentru a primi aur băştinaş. Avem nevoie istorică de strălucire, chiar dacă ne mulţumim câteodată numai cu luciul superficial.

Tinicheaua cu şnur certifică, impune, atrage atenţia, dă dreptul.

Atârnând peste noi, istoria creează momentul. Îl impune. Bate medalie întru aducerea lui aminte. Nu-i de-ajuns un singur soare, sub care toţi suntem până la urmă egali. Lăsându-se în voia jocului său de raze, năstureii ăştia, auriţi şi argintaţi, ajung pe pieptul unora dintre noi. Şi astfel se naşte ierarhia.

Spunem şi respunem istoria, tocindu-i înţelesurile tocmai pentru a ne fixa mai bine în ele. Atunci când stăm la masă. Povestea repovestită naşte mitul, în carafa goală ascunzându-se de-a valma eroii. Timpul se cuibăreşte în drojdie, născând din fundul butoiului alţi şi alţi semizei. 

 

Călin Torsan

http://www.sasha-liviu-stoianovici.blogspot.com/

Parteneri: revista Art Out, Modernism, Metropotam, Neaparat.ro, Port.ro, Artboom, ArtClue, Sfere.ro, Veioza de Arte.