Săptămâna trecută vorbeam despre un warm-up party. Unul foarte mișto la care au venit niște trupe foarte faine. Nu a fost vremea îngăduitoare dar asta oricum nu contează pentru oamenii cărora nu le place să stea în case. Pentru că a fost warm-up, ne-a pregătit pentru lucruri mai mari. Ne-a oferit o mostră din ceea ce urma să vedem/auzim peste o săptămână. Și uite așa lumea și făcut încălzirea pentru Maximum Rock Festival.

Toată treaba asta a avut loc între 13 și 14 octombrie la clasica locație, Arenele Romane. Ajuns la a 7a ediție, festivalul a crescut treptat de la an la an și a adunat nume din ce în ce mai mari, din genuri diferite. Concluzie: și la noi se poate.

Zilele dintre warm-up și eveniment în sine au trecut greu. Entuziasmul era destul de răspândit încă de acum câteva luni, când au fost anunțați headlinerii. Lumea aștepta să vadă Haggard, Sodom, Moonsorrow și mulți alții. Eu mă rugam să fie vremea bună. Pot să zic că acele aproape 20 de grade au fost suficiente. Mulțumesc rachetelor meteorologice care controlează vremea.

Day 1.

Vineri a fost chiar cald. Partea proastă e că am fugit de la muncă direct acolo și nu am reușit să prind prima trupă. Mai exact italienii de la Hypersonic, o trupă de power metal destul de promițătoare. Din cele auzite de la cei care au fost mai harnici decât mine, concertul a fost ok, sunetul a fost bun, lumea a fost mulțumită. Seara de vineri a constat într-un amestec de hardcore, progressive, trash și un public care s-a strâns într-un număr decent abia pe la a 3a trupă. Când am ajuns eu se făceau probe de sunet așa că mi-am permis să dau o tură.

Notă: Am apreciat mult inițiativa organizatorilor de a face o zonă supravegheată pentru presă, unde ne-am putut lăsa lucrurile. Nu pentru că ar merita cineva tratament special, ci doar pentru faptul că fotografilor le este dificil să poarte după ei ghiozdanele și gențile, obiectivele and so on. Așa, au avut un loc unde puteau să lase echipamentele fără griji și apoi să iasă la treabă. Nu am văzut des așa ceva deci mulțumim!

După probe au urmat băieții de la Special Providence. Mai exact, surpriza serii (pentru mine). O trupă de progressive/fusion din Budapesta, înființată în 2004, deci destul de veche, care m-a lăsat cu gura căscată. Și nu sunt mare fană a trupelor instrumentale. Sunetul a fost impecabil, solo-urile de chitară m-au dus cu gândul la Petrucci și Malmsteen, băieții emanau energie în timp ce cântau pierduți prin lumea lor. A fost o experiență destul de psihedelică după care simțeam nevoia să spun fiecărei persoane ”wow” și ”mamă, cât de buni sunt”.  Mi-a părut rău că s-a terminat destul de repede dar măcar știu că sunt considerați cam cei mai buni din Europa (pe ceea ce fac ei).

Altă pauză, altă distracție. Un lucru de admirat pe tot parcursul festivalului a fost respectarea programului. În afară de headlineri (obviously) toate trupele s-au încadrat în timpul lor și nu au fost decalări semnificative. Deși la unele aș fi vrut un bis. Au urcat pe scenă cei de la Exist Immortal. Nici pe ei nu îi știam. Trupă tânără, metalcore, cu potențial. Nu m-am dus fană acolo dar am plecat cu ideea că poate o să îi mai ascult cândva. Au cântat puțin dar s-a auzit bine. Pe la ei a început să prindă contur și jocul de lumini deci au făcut ceva show.

Înainte de a 3a trupă, la clasica pauză de pregătire a scenei, am mers la o plimbare la standurile de merch pe care le-am ochit de la Special Providence. A fost mult merchandise, semnificativ mai mult decât la warm-up party. Puteai să găsești câte ceva de la fiecare trupă din festival. De la albume și tricouri, la mănuși și căciuli, toate la prețuri mai mult decât decente. Era și un stand al celor de la Gothic Fairy, cu accesorii și bijuterii, unele foarte mișto. Am văzut și inele Rogue and the Wolf la (doar) la ei.  Also, mereu am văzut lume în zona respectivă, ceea ce înseamnă că lucrurile mergeau bine. În materie de băuturi și mâncare, a fost clasicul sistem. Standurile de băutură înăuntru, cele de mâncare afară. Berea a fost bună, indiferent de pe ce parte o luai. Ceva a fost totuși nou, barul celor de la Sweet & Sour spirits, cu o multitudine de combinații mai mult sau mai puțin alcoolice.

Pe băieții de la For The Wicked deja îi știe toată lumea. Români prin naștere, noi ca formație (2015) au avut parte de o evoluție impresionantă în ultimii ani. Multe concerte în afară, momentan în turneu cu cei care, ironic, au cântat în deschiderea lor (Exist Immortal), un EP la activ și un public căruia i-a venit greu să creadă că sunt români. Ceva nou pe scena românească dar foarte bine primit. Probabil ăsta a fost și motivul pentru care se strânsese deja o mulțime destul de mare în față, așteptându-i. Eu, personal, i-am mai văzut de două ori și mi-au plăcut mult live. Vineri seara, din păcate, not so much.  First, nu au venit în formație completă ( a lipsit unul dintre chitariști care era vital și ca solist pentru unele piese). Lucru ce poate fi înțeles pentru că el mai activează într-o trupă, but still. Second, sunetul a fost slăbuț. Nu o să dezbat teoria chibritului aici dar au avut concerte mai bune. Partea bună e că au venit cu clasica energie. Comunicare cu publicul, contact cu publicul, răspuns de la public. Un moment cheie aici a fost gestul lui Cătălin Iliescu, unul dintre chitariștii FTW care a coborât în mijlocul unui circle-pit, ba chiar i s-a și alăturat (în timp ce cânta). I tell you, that was impressive. Lumea s-a bucurat de tot concertul, i-a apalaudat mult și probabil s-au dus fericiți acasă.

Pauză și Polar. Pe ei îi știam vag din câteva piese. Hardcore-ul nu e genul meu dar a fost, cu siguranță, a multora. Mulțimea era încă mare, primele rânduri știau și versurile, mai erau tentative de circle-pit și multă multă energie din partea trupei. Sunetul a evoluat și el deși nu prea a mai sunat nimic ca Special Providence. Formația de origine britanică a cântat mult și a cântat bine. Sunt sigură că au plecat cu un număr mai mare de fani decât aveau când au urcat pe scenă. Mi-a plăcut mult faptul că erau foarte închegați ca trupă și că a fost comunicare între ei dar și cu publicul.  Ulterior am auzit de la altcineva că sunt destul de apreciați în sfera de hardcore. No doubt about!

Pe Sodom nu are rost să îi introduc. Old school trash metal, cu o carieră ca trupă de peste 35 de ani. Care a fost și media de vârstă a publicului.  Nu am fost, nu sunt și nici nu cred că o să fiu fană Sodom vreodată dar am rămas surprinsă de numărul mare de persoane  care a venit să îi vadă, chiar și din afara țării. M-a surprins și faptul că se mențin bine pentru vârsta lor și au dus la capăt un concert de 80 de minute fără să arate semne de oboseală.  Publicul a fost în extaz tot timpul, au cântat piese, au cerut bis și pe fețele multora puteai să citești fericire și nostalgie (nostalgie de “nu mai auzi trash metal de genul în zilele de azi”). Deși mă dureau picoarele și deja dormeam în picoare, am stat până la final. Doar să mă bucur de bucuria altora. După concert, pe la 1:20, lumea a ieșit greu din cort iar eu încercam să dau un telefon, când cineva de la pază a venit să îmi spună să mă îndrept spre ieșire. Nu m-am simțit jignită sau ceva doar că încă mai erau oameni în cort, magazinele erau deschise iar concertul se terminase de nici 15 minute. Ca să nu mă cert pe acolo, am plecat. Dar tot nu a fost de bun simț.

 

Day 2.

Mi-am promis că ajung mai repede în ziua a doua pentru că voiam să văd Stage of Reality. Din păcate nu mi-a ieșit și tot pe la 19:30-20:00  am pus piciorul la Arene. Pierdusem și Vlad in Tears și Stage of Reality, dar am întrebat prin zonă cum au fost concertele. Vlad in Tears este o trupă de alternative rock, formată în 2010 în Berlin. Am înțeles că au cântat decent și că seamănă cu trupele din anii 2000 dar și cu o combinație între H.I.M și Asking Alexandria. Stage of Reality nu e trupă mare sau foarte cunoscută dar mie mi-au plăcut. E ceva cu muzicienii italieni… sună ei într-un fel. Iar băieții ăștia nu fac excepție. Am înțeles că au sunat mai bine ca prima trupă, tehnic vorbind și că e un hard rock comestibil. Chiar dacă nu am apucat să îi văd, am luat niște stickere de la ei. Au ilustrații mișto.

Au urmat Anuryzm și Nightmare. Din nou, nu le știam. Din nou, decent dar nimic impresionant. Poate doar faptul că nu am mai văzut o trupă arabă de progressive heavy metal (Anuryzm). La Nightmare am fost puțin confuză. Nu știam dacă ascult Beth Hart, Doro sau ceva power metal. Per ansamblu, trupele au sunat ok, tehnic, publicul a fost și el pe fază, a fost energie în continuare și lumea se simțea bine.

Despre Shade Empire pot să vorbesc mai mut pentru că îi știu, i-am ascultat și mi s-au părut geniali. Sau doar am eu o chestie pentru trupele din Finlanda. Sunetul a fost mai bun ca la celelalte trupe dar nu se auzeau clapele foarte bine, indiferent de unde stăteam. Ceea ce e păcat pentru o trupă de symphonic death metal. Am fost surprinsă că începând de la ei au început să se adune și mai mulți oameni. Au fost super, au cântat și piese vechi și de pe ultimul album și single-lul Anti Life Savior, moment de apogeu al concertului. Băieții au vorbit, au spus că le place la noi, s-au simțit ok pe scenă și s-a văzut și de jos. Din păcate nu au reușit să aducă CD-uri petru merch iar tricourile nu erau grozave deci poate data viitoare.

A urmat Moonsorrow, niște finlandezi simpatici pe care, să fiu sinceră, i-am ascultat de câteva ori dar nu mi-au plăcut deloc. Asta a fost surpriza celei de a doua seri. Am zis că stau să ascult două piese și apoi mă retrag. Am stat tot concertul, am filmat, am cântat (deși nu știam nici un vers- toate piesele erau în limba mamă) și chiar am făcut puțin headbang (singurul din tot festivalul). Un păgân metal de la mama lui de acasă, cântat într-un mod deloc violent. Sunetul a fost super, puteam să aud și clapele și solistul, chiar și din față, luminile au făcut restul. Mă simțeam ca la un concert Arkona, Korpiklaani și Ensiferum la un loc. Deși urma Haggard după ei, mi-a părut puțin rău când au terminat. Îmi primisem porția de energie de la ei.

După cum era de așteptat, probele pentru Haggard au durat o veșnicie (20 de minute). Cortul se umpluse de lume care nici măcar nu mai ieșea la țigară. Când mai urca câte un membru al formației pe scenă, începea un val de strigăte și aplauze iar când a fost aproape de început am dat și eu niște coate spre față. Riscam să fiu lovită din orice direcție din cauza aglomerației și a unor spirite mai aprinse. Concertul a început cu 5 minute mai devreme, când violonistul formației, românul Cosmin Nechita a făcut o scurtă prezentare. De aici totul e poveste. Lumea a fost în delir pe tot parcursul concertului. Se țipa, se cânta, se plângea. Am auzit toți piesele preferate, de la Per Aspera Ad Astra, la Awaking the Centuries și Herr Mannelig, într-un show de mai bine de o oră, unde cei 12 muzicieni ne-au arătat de ce îi iubim atât de mult. Sunetul a fost aproape impecabil, cu mici scăpări, luminile și-au făcut și ele treaba. Show-ul a avut și niște momente cheie. Primul: Asis, liderul trupei, a observat câțiva copii în primul rând și a refuzat să continue concertul până când aceștia nu au primit căști sau dopuri de urechi pentru a le proteja auzul. Momentul a fost apreciat și aplaudat de toți cei prezenți. Al doilea a fost inițiativa sau mai bine zis, plimbarea, chitariștilor și a basistului prin mulțime, în timp ce cântau. Asta zic și eu comunicare cu publicul. Băieții au stat chiar la poze sau selfie-uri. Într-un fel, tot showul a fost monumental, cu vocea sopranei, instrumentalul clasic și tot tacâmul Haggard.

Când s-a terminat totul, mi-am dat seama cât de repede trece timpul când te bucuri de ceea ce îți place cu adevărat. Programul se decalase puțin, lumea începea să plece dar mai urma trupa AnVision. Din păcate și oboseala își spunea cuvântul iar eu voiam să plec.

Nu înainte, însă, de a observa că cei de la Haggard au ieșit în cort. Alături de cei de la Shade Empire, Moonsorrow și Stage of Realty. Fără pază, fără over-protecting managers, doar ei, acolo, să bea o bere cu lumea și să facă poze. S-au făcut poze, s-au dat autografe, s-au purtat discuții și a fost foarte mișto. Am apreciat mult gestul tuturor artiștilor pentru că știu cât înseamnă pentru un fan să fie lângă artist, să îi poată pune o întrebare și să primească și un răspuns. Pentru acele câteva zeci de minute, toți cei care au mai rămas în cort au fost VIP-uri.

Un amănunt care mi-a scăpat a fost prezența lui Olof Morck, chitaristul trupei Amaranthe, care a venit în weekend să facă o vizită prin România și a trecut și pe la festival. Un om foarte prietenos care s-a amestecat prin mulțime fără să fie observat.

Am stat două piese și la AnVision ca să îmi fac o idee dar oboseala nici nu mă mai lăsa să apreciez corect cea vedeam/ascultam. Polonezii cântau bine și poate că aveam mai multe de zis dar am plecat.

Per ansamblu, punem la arhive încă o ediție reușită de Maximum Rock Festival. Mulțumim organizatorilor că ne oferă weekend-uri care ne țin în picioare, în mijlocul unui anotimp care ne face depresivi. Mulțumesc și pentru brățară! O adaug la colecție.

Recenzie de Adelina Maria Sahlean