Arhiva categoriei: Recenzii

Solstafir, Myrkur si Arstidir la București

Când te gândești la o marți seara de început de iarnă, nu iei tocmai în calcul posibilitatea unui concert de mare amploare. Dar cine e fan Solstafir s-a gandit sigur la seara de marți, 5 decembrie, timp de câteva luni. Metalhead a început să promoveze concertul de destul de mult timp, iar până la ziua zero, deja știa toată lumea ce planuri să își facă. Biletele au fost accesibile atât ca preț cât și ca timp/loc de achiziție, dovadă fiind numărul mare de oameni care s-au prezentat la eveniment. Concertul a avut loc la Quantic, o locație tot mai folosită de organizatorii de la noi, care e la îndemână, aproape de mijloacele de transport, suficient de mare cât să susțină un eveniment de talie medie și cu o atmosferă prietenoasă. Ca o paranteză, categoria de Golden Cirlce nu am înțeles-o niciodată acolo (deși s-au vândut mereu biletele). Oricât de mare ar fi, arată dubios să separi publicul în Quantic.

Pentru că tot suntem la categoria spațiu, ar fi fost drăguț dacă acele garduri din față ar fi fost date puțin mai în spate, pentru ca fotografii să poată să își facă treaba fără a-i deranja pe cei din Golden.

Deși ușile s-au deschis puțin mai târziu decât era anunțat inițial, concertele nu au suferit decalări semnificative. Marea mea uimire a fost numărul mare de oameni care erau acolo la prima trupă. Arstidir este o trupă de indie-folk din Islanda, înființată prin 2008, care împart scena destul de des cu Solstafir. S-au bucurat de un public care i-a primit cu căldură și cu un număr măricel de fani. Per ansamblu au sunat bine, cu mici excepții vocale care săreau puțin din piese. Un lucru care a fost ușor șocant a fost sunetul. Quantic nu e faimos pentru sunetul lui, clădirea fiind veche, cu o acustică cam proastă și de multe ori asta a scăzut din calitatea concertelor. Marți seara, însă, sunetul a fost ok. Puteai să auzi clar, fără să te apropi de scenă sau să rămâi fără timpane.

După ce Arstidir au încălzit atmosfera a urmat Myrkur. O artistă care are, în egală măsură, fani și hateri. Majoritatea părerilor pe care le-am primit înainte de concert au fost negative. Mulți o consideră supra-apreciată și nu găsesc ceva fascinant în muzica ei. Din fericire, cei prezenți erau fani, în mare parte, așa că a fost primită cu aplauze. Concertul a fost mai mult decât bun. Sunetul, luminile, vocea Amaliei, ventilatorul care îi dădea părul peste față, au construit ceva nu numai plăcut de ascultat dar și de urmărit.

Image may contain: one or more people

Photo credits: Carlos Funes

Piesele cele mai aplaudate au fost Ulvinde și Onde Born dar și cântecul din folclorul islandez de la final. Pe lângă concert în sine, nu s-a simțit vreo urmă de comunicare între trupă și public. Amalie a vorbit puțin, printre piese, a mulțumit și cam atât. Faptul că nu a prezentat restul membrilor din trupă a fost, din nou, un moment puțin self-centered. Știm toți că ea e imaginea trupei, dar nu trebuie să demonstreze ca poate să cânte doar cu negativ. Fără să îți dai seama, spațiul liber din Quantic devenea tot mai mic, spre inexistent. La bar și la merchandise erau cozi lungi iar lumea continua să intre.

Image may contain: one or more people, people on stage, concert, night and crowd

Photo credits: Carlos Funes

Pe când a început Solstafir puteai să avansezi doar prin coate și ”pardon”. Pentru a patra oară în România, islandezii nu par să se mai sature de noi. Și nici noi de ei. Un concert de aproape două ore, veritabil underground, fără cusur. Solstafir uimește nu numai prin evoluție, fiind o trupă de black metal la bază, ci și prin prezență. A existat comunicare între trupă și public, au fost multe aplauze și multă emoție. Piesele lor, deși par simple și liniare, sunt destul de greu de digerat. Ceea ce le oferă luxul unui public limitat dar devotat. Solstafir nu cântă în engleză iar români care știu islandeză nu par a fi mulți. Totuși, prin public am remarcat și foarte mulți oameni străini, veniți probabil din afară, pentru a-i vedea. Băieții știu cum să creeze atmosferă, atât prin prezența pe scenă, cât și prin luminile statice montate pe scenă, în dreptul fiecărui membru. Când s-a terminat, oamenii au rămas fie fascinați, fie pe loc. Cine a fost răbdător și nu s-a grăbit să plece acasă, a avut chiar o șansă să facă o fotografie cu unul din ei. Ca idee de ansamblu, toată seara a fost o reușită. Un fel de win-win. Congrats to Metalhead.

Recenzie de Adelina Sahlean

„Lumină și umbră” de Victor Mathiesz

Abstract: Lavinia Obreja debutează la Blogul Art Out cu recenzia cărții Lumină și umbră, al cărui autor este Victor Mathiesz. Cartea vorbește despre maturitatea unui adolescent de 18 ani, care vede lumea în alb negru, lumină și umbra raportându-se la realitățile cotidine.

Cuvinte-cheie: lumină, umbră, vis, evadare, adolescență.

Tinerii scriitori își fac tot mai rar apariția pe scena românească. Susținere nu găsesc decât la părinți și, poate, pe la prieteni, căci editurile nu fac nimic pentru a îi ajuta. Costurile publicării unei cărți sunt imense, iar profitul este, adesea, inexistent. Dar unele vise nu pier niciodată. Așa se face că Victor Mathiesz, un licean de 18 ani, și-a lansat în noiembrie prima carte de povești prin editura Pim.

Victor are vise mărețe. Vrea să își traducă poveștile în cât mai multe limbi și să le publice în întreaga Europă. A început să scrie la 14 ani, când a trecut prin anumite situații personale mai dificile. Scrisul a devenit un mijloc prin care se putea regăsi, avansând până la punctul în care e capabil să transmită oamenilor un mesaj. Tânărul e inspirat de copilăria lui în scrierea poveștilor. „O parte din mine nu a vrut să se maturizeze niciodată”, ne mărturisește el. Imaginația lui lua rareori pauză. Lui Victor îi e greu să vorbească în fața unui public. Găsește comfort în singurătate: „sunt o fire mai retrasă, un introvertit.” Nu evită cu bună-știință oamenii, îi plac „cei care sunt buni”. Dar, certitudinea este că el va continua să scrie pentru noi, toți. Iubitor de Alexandre Dumas și J.K. Rowling, inspirat de personaje precum Contele de Monte Cristo și Batman, chiar el suține că e „un paradox.”

Titlul „Lumină și umbră” l-a ales pentru a evidenția că întreaga carte e o metaforă. „Trebuie să știi să citești printre rânduri. Nimic nu se găsește în formă pură în viață. Lumea pământească e o simbioză a luminii și întunericului. Prea multă lumină te poate orbi, prea mult întuneric te face să îți pierzi orientarea. E bine să găsești un echilibru, o combinație: umbra.”

Lumină și umbră

Lumină și umbră

Cartea e compusă din trei povești. Deși decorul ei e creat pentru copii, e destinată tuturor celor care pot înțelege mesajul. În „R.B.U. – profeția începe a se adeveri” broscoiul Breky găsește o sabie care îl desemnează ca Eliberatorul Regatului. „Micuții eroi” începe saga aventurilor soldățeilor de jucărie. „Visul” e povestea care încheie cartea, în care pentru prima dată, personajul principal este un băiat, o ființă umană. El îi povestește mamei sale un vis, măcinat de întrebarea: cum poți să trăiești o viață în mintea ta în doar câteva secunde? Broscoiul, băiatul și soldățeii au în comun noțiunea de a fi Cel Ales. Doar ei sunt capabili să oprească Regatul să se destrame, doar ei pot salva lumea. Dețin o moralitate și un curaj la care restul cu greu pot accede. Răufăcătorii sunt ființe neînțelese, izgonite de societate: „Ceva mai rău decât singurătatea este a fi între ființe de aceeași specie ca tine și de a fi batjocorit de propria ta familie. E mai comod a judeca pe cineva decât a face un mic efort în a-l cunoaște și a-l înțelege.”

Niciuna dintre aceste povești nu este cu adevărat terminată. Par a fi niște capitole de început ale unei povești mai ample, ale unei lumi noi, capabile să ne încânte sau să ne îngrozească. Toate transmit același mesaj: în viață cel mai important e să îți găsești busola, adevăratul nord, scopul pentru care exiști. Nimeni nu e compus doar din Lumină sau doar din Întuneric. Acestea coexistă în sufletul fiecărei ființe. Prin asocierea lor se naște umbra și „chiar și cel mai negativ personaj are în sinea sa o Umbră a Binelui.”

 Citatele: Victor Mathiesz

Sursa foto: Lavinia Obreja

Metal Gates Festival

Azi mă gândesc la cum a trecut deja o săptămână de când încercam, cu greu, să îmi revin după trei zile nebune. Trei zile de muzică bună, oameni mișto și o atmosferă diferită pentru scena de metal din România. Metal Gates Festival a fost, fără ”doar” și ”poate”, surpriza anului, pentru mine. Un festival dedicat doom/death/black metal, aflat la prima ediție care promitea deja prin line-up, dar la care lumea încă se uita sceptic. Ca idee, scena pentru genurile de mai sus, la noi, e mică. Ca fan, văd cum trupele sunt promovate insuficient sau deloc. De concerte nu mai am timp să vorbesc. Dar a apărut un festival, în mijlocul lunii noiembrie, care promitea să țină 3 zile și să adune în jur de 20 de trupe cam de peste tot.  M-am gândit că cel care organizează, ori se plictisește teribil ori e nebun. Deja aveam toate motivele să nu lipsesc.

No automatic alt text available.

Am aflat ulterior că ”nebunul” din spate este Mihai Ilie (zis Mihu) solistul trupei Abigail și master of disaster la Final Step Production. Cei care îl cunosc poate știu deja, dar eu cred că Mihu este cel mai mare fan doom metal de la noi. Și poate și cel mai dedicat organizator. Timp de 3 zile, îl vedeai peste tot și nicăieri, alergând să mulțumească, să salute, să se asigure că totul e în regulă.  Prin toată agitația și-a făcut timp și de un concert, Abigail fiind una din trupele care au cântat în prima zi de festival. Dacă asta nu e devotament și dăruire, atunci nu știu ce e.

 

Când te gândești la un festival cu headlineri internaționali, te gândești la o locație mare. Mihu s-a gândit la Quantic, care a fost locația ideală. La îndemână, aproape de mijloacele de transport, suficient de mare încât să găzduiască un număr decent de oameni și suficient de mic încât să creeze o atmosferă caldă și prietenoasă. Oamenii se știau între ei în mare parte; după cum spuneam, publicul e modest. Revenind la organizare, totul mi s-a părut foarte bine pus la punct. Programul a fost respectat cu foarte mici decalări pe alocuri, staff-ul a fost foarte prietenos, sunetul a fost bun, totul s-a desfășurat în mod civilizat. Simt nevoia să mulțumesc pentru spațiul lăsat în fața scenei pentru fotografi, dat fiind faptul că am mai fost la alte evenimente și nu puteai nici să te strecori între gard și scenă, dar și oamenilor de la pază care s-au comportat frumos cu lumea, spre deosebire de alte evenimente. Cu luminile ne-am cam bătut, dar fără ele unde mai era atmosfera?

 

Știam trupele din afiș dar de ascultat, ascultasem doar jumătate. Restul am vrut să fie surpriză. Și chiar au fost. Încă o mișcare îndrăzneață din partea lui Mihu a fost programul. De la ora 17 până la ora 2-3 dimineața, mi s-a părut cumva ireal. Dar am alergat în fiecare zi în speranța să prind toate trupele. Ca o pre-concluzie, aș fi regretat mult timp dacă nu treceam pragul la Metal Gates Festival. Nu a fost nici o trupă care să nu îmi placă. Poate doar Primordial puțin, că nu eram mare fană nici înainte. Mourning Sun, Animae Silentes, The Foreshadowing mi-au creat probleme în a-mi menține atenția asupra fotografiatului iar la Votum îmi culegeam maxilarul de pe jos. Îmi pare rău că nu am apucat să văd și When Nothing Remains dar, încă o dată, felicitări lui Mihu pentru cum a gestionat situația. Parcă nu e festivalu, festival fără să anunțe o trupă, pe ultima sută de metrii că nu mai poate ajunge. Cumva, nici nu le-am simțit lipsa dar m-am bucurat de show-ul prelungit Abigail.

 

Saturnus a încheiat prima seară, memorabil. Dacă mă întreabă cineva, nu credeam că au atâția fani la noi. Ce îmi place mie la trupele de doom e că nu există concerte scurte, pentru că nu prea există nici piese scurte. Festivalul  a avut o fluiditate care m-a surprins plăcut. Fiecare trupă continua, într-un fel, ce a început cealaltă. Oamenii au fost constanți, a fost  multă energie și entuziasm atât pe scenă cât și în public. Vedeam în fiecare zi aceleași fețe fericite, aproape în același loc. Deși seara a doua și seara a treia nu au fost închise de către headlineri, lumea a stat până la ultima formație. Saturnus și Primordial au mai trecut pragul nostru în ultimii ani, dar Swallow the Sun s-a întors după aproape un deceniu în România. Mulțumesc, pe calea asta, Mihu, pentru un vis devenit realitate.

 

Un mare plus a fost atmosfera ”de familie”. Cam toate trupele au stat jos, în public, au băut o bere cu fanii, au dat autografe, au făcut poze și nu a tras nimeni de ele, cum vedem că se mai întâmplă uneori. Aș vrea să spun și ceva de rău despre Metal Gates Festival, dar chiar nu am ce. Totul a fost un efort supraomenesc, foarte bine pus la punct. O primă ediție a unui festival care se va întoarce în forță și pe care îl voi recomanda mereu. Congrats, Final Step Production. Congrats, Mihu!

Recenzie de Adelina Maria Sahlean